Pe poetul din Săliştea de Sus, Ion Iuga, născut în 1940, l-am întâlnit prin anii ’70, în atmosfera cafenelelor literare bucureştene, la „Albina”, unde veneau Gheorghe Pituţ, Matei Gavril şi alţii, şi la cofetăria şi restaurantul din Piaţa Palatului, „Turn”, unde, în jurul eseistului Ion Papuc şi a regretatului dramaturg Iosif Naghiu, ne strângeam noi, ardelenii sau alţii de dincolo de munţi, când veneam în Capitală. Ion Iuga era un om dintr-o bucată, direct, simplu şi generos, interlocutorul găsea în persoana lui multe virtuţi ale locurilor de unde provenea acest tânăr înalt, cu o ţinută demnă, impunând prin ceva copilăros şi viril totodată, în atmosfera boemă a acelor ani, poate printr-un aer de candoare şi tărie sufletească, păstrată miraculos în albăstrimea ochilor săi profunzi. Aflasem că era un răzvrătit structural, făcuse greva foamei la Uniunea Scriitorilor, pe Calea Victoriei 115, prin anii ’60, se izolase cu încă vreo trei protestatari, în curtea cu statui şi vedere la artera pe unde treceau maşinile oficialilor, scandal mare, pe care directorul financiar, Traian Iancu încerca să-l dezamorseze cu binişorul… Nu ştiu cum s-a terminat totul, e posibil ca drepturile cerute protestatarilor să le fi fost acordate, nu cereau decât ceva rezonabil, dar regimul intra în alertă la orice manifestare sau protest public, nu concepea, ne amintim, nicio solidarizare cu sens critic. Oricum, Ion îmi povestise cum la începuturile lui literare, maestrul Eugen Jebeleanu, cel care domina de departe atmosfera de relativă libertate de la Casa Scriitorilor, îi propusese sprijinul patern în viaţa bucureşteană, unde poetul maramureşean intrase tumultos şi mândru. Dar Ion îl refuzase politicos, „un poet nu are nevoie de cârje”, încrezător doar în steaua norocului său. Nu ştiu cum au evoluat raporturile cu poetul interbelic în care mulţi vedeam un reprezentant al „onoarei” (Petru Poantă) scriitorimii în faţa regimului, un intelectual cu posibilitatea de a apăra drepturile scriitorilor, la fel ca Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, în anii ’60-’70. Drepturi şi onoarea fără care literatura se piperniceşte. Oricum, redactor la Familia, în anii ’70, unde semnau nume ca Nicolae Balotă sau Ovidiu Cotruş, el are o zestre culturală modernă peste fondul tradiţional (vezi Tăceri neprimite, Almar, Ţara fântânilor, Din Marmaţia, Ieşirea din vis, Casa poemelor etc.), dată de o anumită imprecizie şi abstractizare a sentimentelor.

La întâlnirile cu publicul, Ion Iuga citea versuri evocând Marmaţia sa fabuloasă, dar şi unele poeme citadine cu aluzii destul de străvezii la starea de lucruri din acele vremuri. De pildă, autobuzele supraaglomerate, în care trebuie să urci, în zori, aruncându-te ca „ca o fiară” (cenzura a scăpat, sau a închis poate ochii, la aceste imagini violente). Era apoi amintită deruta omului de pe stradă, lipsa unui adevăr probat de fapte, nu de vorbe, pierderea mythos-ului, declinul unui popor, înfloritor doar în statisticile manevrate politic. Avea Ion Iuga ceva fundamental cinstit în poezia sa, dar şi un aer de sălbatică energie ancestrală, cu ecouri din Cotruş, eu am scris despre un cult al lupului dacic, detectabil în poemel sale. La Timişoara, prin anii ’80, a cucerit un public sensibil la insurgenţe, cu un potenţial protestatar de excepţie. Avusesem prilejul de a-i prezenta, acolo, tocmai acolo, el alesese oraşul, un volum nou de versuri, Povara umbrei, 1987, cred, unde excela în cultivarea unei tonalităţi grave.

S-a bucurat de prieteni, de iubirea nu doar a celor din Maramureşul natal, unde era aşteptat, la Festivalul de Poezie de la Sighet şi Deseşti (organizat de Gheorghe Pârja, Gheorghe Bârlea, Echim Vancea şi Vasile Muste, de alţii), ca un oaspete de soi… Ion Iuga strălucea, alături de alt fiu al acestui spaţiu aproape mitic, Laurenţiu Ulici, pe străzile Sighetului sau în satele primitoare, cu gospodari vrednici. Am trecut imediat după ’89, în cadrul Festivalului de Poezie de la Sighet, podul de lemn peste Tisa, intrând în Maramureşul istoric, cum i se spune ţinutului românesc de altadată, aflat azi în Subcarpatia ucraineană. Biserica Albă, Peri, Slatina, localităţi pline de dulceaţa graiului vorbit de cei de aici, grai pur românesc, chiar dacă instituţiile erau ucrainene. Eram atunci împreună cu o echipă tv. coordonată de Sânziana Pop, cu poeţi din Bucureşti, îmi amintesc de Nicolae Prelipceanu, cu prietenii deja amintiţi mai sus. Cel mai curios dintre noi se arăta Ion Iuga. La un moment dat, am aflat şi motivul… Văzând poetul un bust al lui Lenin, la intrarea unei alei la o şcoală de lângă Slatina, sau chiar la Slatina, poetul din Sălişte a exclamat cu voce tare: „Daţi-l jos, vă aduc eu bustul lui Eminescu!”. Stupefacţia doamnei învăţătoare, care ne primise sărbătoreşte cu pâine şi sare, era dublată de o bucurie discret manifestată, de parcă un copil de-al ei tocmai făcuse o poznă. Corul elevelor gătite cu bluze albe a salvat situaţia…, vorba vine... „Dar bustul este în inventar…!”, a murmurat cineva. La care replica lui Iuga a căzut casantă: „Nu contează, sunteţi oricum pe moşia strămoşilor mei, am acasă diplomele, certificatele de proprietate!”. Replică de poet adevărat, în lumea poeziei, neamul Iuga avea încă drepturi inalienabile, pe care cursul istoriei nu le ştirbise. Mai văzusem diplome nobiliare şi certificate fabuloase la regretatul profesor şi preot unit din Ieud, la Grigore Balea, neam atestat de pe vremea lui Matia Corvin şi mai dinainte, ce spunea Ion era un adevăr. Poezia se răzvrătea, chiar dacă inutil, în ordine practică, în faţa realităţii constrângătoare.

Parcă ies din ceţuri cei care s-au dus,

Caută iar urme, însă urme nu-s...

Uite, văd trei umbre, însă nu de magi,

Din brădeturi sure vin la loc cu fagi.

Coborând ei panta, sar din piatră-n piatră,

Înspre luminişuri se grăbesc spre noi,

Câinele îi simte, însă nu îi latră,

Umbre tot mai limpezi, dispărând apoi.

1.

Laurenţiu-n faţă, fiul lui Ulici,

Cel ce avea-n grădină merele rotate,

Vine de la Rona, face paşii mici,

Parcă i-ar fi teamă de singurătate.

A murit „bătrânul”, a murit cu zile,

Ca lui Rilke roza, lui un porumbel

I-a adus lin moartea, asta e, copile,

Fumul, nu tăişul aspru de oţel.

2.

Clinchete îl cheamă, zvon de zurgălăi,

Pe alt prieten mort, cela din Sălişte,

Sta-ar, cum n-ar sta, doar printre ai săi,

Dar nici mâna, baremi, nu poate s-o mişte.

Ion din neamul Iuga, boierescul neam,

Ce avea hrisoave, cum el însuşi zis-a,

Hăt până departe, dincolo de Tisa,

Acareturi, ţarini, ctitorii cu hram.

Casele pierdute, aburul din Peri,

De pe o colină, mai în sus de Sighet,

Le priveam noi, tineri, parcă era ieri,

Ţara de dincolo cu albastrul Lighet.

Dobăieşu-n ceaţă, aer de pădure,

Albele Biserici licărind în zare,

El ieşea la haită numai c-o secure,

Să pălească-n frunte lupul pe cărare.

Stau cu ochii-n ceaţă, dar de bocet nu mi-i,

Amintindu-mi toamna, blândă, din Deseşti,

Hribii şi horinca, pe bătrânul Pârja,

Oile, talanga, laviţe cereşti.

Patriarhul cârja şi-a uitat-o-n iarbă,

Cercetându-şi stupii. „Don’ Învăţător,

Domnu’ Fodoruţ, a-nceput să fiarbă

Prunele de ţuică, simt borhotul lor”...

3.

Doamne, se mai vede, uite-un călător,

Vine plin de grabă, ia pieptiş nămeţii,

Are un pulover destrămat, de lână,

Unde stau, podoabe, spinii şi scaieţii.

Parcă tot adună cercuri pe-un toiag,

Ori poate pe-o vargă sacră de alun,

Care îţi găseşte apa de izvor,

Care detectează susurul cel bun.

Vino, chiar acuma, să-l primim în prag,

A găsit, sunt sigur, apa de fântână,

Cum te urci costişa, e un vechi drumeag,

Unde umbra serii soarele-o amână...

„Sigur e Nichita, l-ai văzut şi tu!”,

„Ce vrea ploieşteanu’ ăsta-n Maramu’?”

„Ce caută Flora, spune-mi, la Vişeu?”

„Frigul şi iubirea, păgubind mereu”.

Caută mărgeaua de la o zgărdiţă,

Cum o poart-aicea fetele de viţă,

Ce rotesc, o, aprig jocul vieţii, gureş,

Cum e obiceiul de prin Maramureş.