Rezistenþa la enclavizare

Dinspre orizonturile vegetale ale Gorjului ni se aratã semne tot mai bune. „Amarul Târg“ mult invocat de Gheorghe Grigurcu a devenit, parcã, mai îngãduitor, din moment ce acolo a fost sã aparã, de curând, Antologia membrilor Uniunii Scriitorilor din România care trãiesc în Gorj (Ed. „Scrisul Românesc“, 2006).

Volumul cuprinde profilurile bio-bibliografice ºi selective a nouã scriitori ce-ºi duc existenþa în arealul geografic menþionat, ilustrând nu numai diversitatea creatoare, dar, mai ales, adevãrul cã literatura este o formã de rezistenþã împotriva enclavizãrii, a dictatelor de la „centru“, întrupându-se pe temeiul valoric oriunde existã acesta. Cazul exemplar îl reprezintã chiar Gheorghe Grigurcu, despre care Ana Blandiana afirma cã „este în egalã mãsurã un poet de primã mãrime ºi unul dintre cei mai importanþi critici literari ai acestei perioade“ ºi cã „dominã de ani de zile viaþa literarã fãrã sã se amestece în ea“ (p. 192). Pe care Nicolae Manolescu îl considerã „unul dintre cei mai buni critici de azi“ ºi un poet asemenea, sau care pentru Virgil Ierunca întruchipeazã „intelectualul de excepþie care sfideazã compromisul ºi nonvaloarea“ (p. 192-193).

Imaginea scriitorului (trãitor la Târgu-Jiu) este impresionantã chiar ºi numai prin secvenþa poeticã antologatã în aceastã carte. Artele sale poetice cuprinse aici susþin o conºtiinþã artisticã de care literatura  românã contemporanã a luat deja notã ºi þine seama în aria delimitãrilor sale estetice. Poemele sale au, cum se ºtie, strãlucirea metalelor rare ºi sunt intens spiritualizate pe suportul unei sensibilitãþi  rãnite; cristalul poetic se obþine în convulsive retorte interioare, textul – simplu la prima vedere – are încãrcãtura unei anterioare combustii. Aºadar, subtilitate, rafinament, luciditate cât cuprinde...

Pe Aurel Antonie îl reîntâlnesc, dupã un sfert de veac de la debut, tot la litera de sus a alfabetului valoric. Încã de atunci, cu povestirile din volumul „Mozaicul“, uimea prin inteligenþa ºi maturitatea scriiturii, prin originalitatea  universului  epic. Cele încã vreo douã titluri de cãrþi apãrute sunt la fel de tulburãtoare prin insolitul lor, prin forþa expresivã, prin generozitatea mesajului artistic. Chiar dacã nu ar mai publica nimic de acum încolo, Aurel Antonie poate fi deja socotit  un scriitor de referinþã al prozei noastre contemporane, un kafkiano-borgesian care impune noi  structuri epice. Citindu-l, nu-l mai poþi uita.

Prezenþã distinsã în contextul criticii ºi eseisticii actuale, cu evidentã propensiune spre domeniul creator, Valentin Taºcu „solicitã o nouã înþelegere a textelor fundamentale – paginilor de aur ale poeziei româneºti“, cum defineºte Cornel Ungureanu atitudinea scrisului sãu (p. 381). Personalitatea autorului gorjean este, însã, mult mai complexã, dupã cum ne aratã chiar aceastã selecþie, în care sunt cuprinse un fragment din romanul „Miluta“ ºi verseuri dintr-un „Tratat despre iubire“ cu docte trimiteri  ºi note explicative care dau „cheia“ unora dintre abordãri.

Regãsim, mai departe, tãmãduitoarea credinþã în poezie  a lui Florian Saioc, pentru care „vocalã cu vocalã consoanã cu consoanã / Cuvântul este Dumnezeu în persoanã“ (p. 340). Pe aceastã „uliþã“ metafizicã se adunã la sfat gândurile poetului, care se ºi mirã de cum încape în sine o asemenea fãpturã ce i s-a dat în seamã: „cât sunt de mare ºi de lat în spate, cã par a fi un om mãtãhãlos, / eu locuiesc în exclusivitate aicea, în cutia mea de os“ (p. 336). Versurile sale reflectã nevoia de armonie a lumii, uimirea în faþa misterului facerii, dar ºi asimetriile existenþei umane, reflexivitatea fiind starea tutelarã a acestora.

Foarte concentratã, semnul unei interiorizãri productive ºi al detaºarãrii, elevatã, poezia semnatã de Lazãr Popescu cautã esenþele ºi ni se dezvãluie cu discreþie, foºnindu-ºi aripa ca o boare în plinã arºiþã: „Dureroase imagini ca o îmbrãþiºare perfectã. / Memorie în amurg  / a poemului. Existenþã ca marginea unui / zid nevãzut. Nu mã striga. / Voi fi fost un abur, o suflare de vânt...“ (p. 253).

Ceea ce îl face pe Adrian Frãþilã el însuºi este chiar lipsa ostentaþiei, întoarcerea în statornicie spre a surprinde înfiorarea liniºtii, sondând în straturile adânci ale fiinþãrii. Deschis ºi, deci, vulnerabil, el îºi rosteºte discursul poetic parcã în ºoaptã, fãrã a þine seama de vuietul asurzitor al strãzii:  „Pãianjeni orbi lucreazã în iarbã þesãtura / Prin ramuri nici un clopot nu poate sã mai batã / În liniºtea aceasta cu greu deschidem gura / O narã ne respirã uºor ca niciodatã“ (p. 102).

Gelu Birãu are acea calitatea, tot mai greu întâlnitã, a discreþiei... elocvente, care îi strãbate nu numai viaþa, dar ºi versurile, dãruindu-ne o poezie a rostirii ingenue, puternic metaforizatã, ce se alcãtuieºte parcã atemporal ºi se defineºte doar în sensibilitatea creatoare. Dacã tatãlui i-au cãzut gutuile toamna pe piept, în somn, fiul trãieºte „spaima cuvântului“: „În carnea mea primitoare / intrã alarmat de priveliºti cuvântul...“ – aceastã neliniºte devenind nervura poemelor pe care le subscrie.

O amplã gesticã a mãrturisirii – pioºenie ºi tãgãduire totodatã – marcheazã poezia lui Alexa Gregora, de o ambiguitate luminoasã, cu accente uneori blagiene: „E bine sã înveþi din copilãrie / cum se seamãnã  grâul, aproape dureros / seminþele fiind apãsate de aripile unui vultur / între douã pagini de scripturã.“ (p. 171), iar alteori stãpânitã de autoîmpotriviri: „Am hotãrât sã vorbesc împotriva mea. / Urgisitul de Dumnezeu Alex Gregora a socotit / cã nu existã vinã suficientã pentru bucuria / adormitã în puiul de viperã / ºi în rostirea sângelui“ (p. 170).

Cu bonomia-i villon-escã, spirit de o cuceritoare prezenþã poeticã, neconvenþional în atitudine ºi rostindu-se cu o dezinvolturã de invidiat, Spiridon Popescu are conºtiinþa acutã a propriei fragilitãþi, a efemerului, dar ºi, în subsidiar, bucuria nãvalnicã de a se lua la trântã cu îngerul: „Sunt un Francois Villon, nãscut din flori, / În jurul meu roiesc spânzurãtori / Cu frânghii, putrezind de nerãbdare / Sã mã striveascã, Doamne, ca pe-o floare“ (p. 313).

Aceste scurte consideraþii intenþioneazã doar a sublinia un rost mai înalt al antologiei: cã ea, ca ºi altele asemenea, se opune izolãrii scriitorului autentic
într-o geografie paralelã cu aceea a scrisului.