Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia patimilor

        de Gabriela Gheorghişor

Marius Chivu are o activitate susţinută, de mai mulţi ani, în critica literară de întâmpinare (din 2005 scrie în revista Dilema veche). A coordonat mai multe antologii (fiind şi co-autor), printre care Cartea cu bunici, şi a tradus din Tim Burton, Oscar Wilde şi Lewis Carroll. Iată însă că debutul său editorial plin stă sub semnul surprizei: un jurnal ilustrat de călătorie (Trei săptămâni în Himalaya, Humanitas, 2012) şi un volum de versuri, Vântureasa de plastic (Editura Brumar, Timişoara, 2012, copertă şi ilustraţii de Dan Stanciu).

Se întâmplă destul de rar ca un critic literar, recunoscut şi apreciat ca atare (cu o anume autoritate, adică), să scrie poezie. Şi nu drept exerciţiu demonstrativ, ca „ratare“ în acest gen, în sens călinescian, ci la modul acut, al angajării existenţiale. Marius Chivu face din amarul unei experienţe de boală (a mamei) o aventură poetică remarcabilă. Dincolo de volumele de versuri cu sursă şi tematică similară (de la Sora mea de dincolo al Ilenei Mălăncioiu până la Moarte de om. O poveste de viaţă de Ion Zubaşcu sau Divina tragedie de Medeea Iancu), calvarul fiului din Vântureasa de plastic seamănă cu acela al eroului din romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau. Şi nu doar ca „poveste“, dar şi ca atitudine literară sau ca stilistică. Există o dedublare subtilă a celui implicat în dramă, benefică în plan creator, care sugrumă patetismul şi permite înregistrarea fidelă a unor detalii impudice, ţinând fie de degradarea maladivă a mamei, fie de „entropia“ psihică a fiului. Anti-calofilă, neîngreunată de tropi, autenticitatea, împinsă până la „cruzime“ în exfolierea suferinţei, mizează însă pe o tăietură estetă a „fotogramelor“/ secvenţelor poetice şi, ca şi în proza lui Nimigean, pe deschideri simbolice religioase: „dincolo de uşile batante/ un Dumnezeu în halat reface lumea/ pentru un singur om// dimineaţa s-a întins ca sârma ghimpată/ mă târăsc în mine/ sprijinit de targa stingheră aţipesc încontinuu/ ca-n grădina fricii şi părăsirii// (...)/ aceasta e clipa în care/ gândurile/ toate gândurile se transformă în rugăciuni/ ca apa în vin“. Astfel, în Vântureasa de plastic, narativitatea nu sucombă în prozaism, afectivitatea nu deversează lacrimal, adunându-se în discreţia unei tandreţi nemărginite, iar tensiunea răvăşitoare devine o „muzic㓠bine strunită a versurilor, cu puţine momente de scădere.

Volumul este construit ca un continuum, ca un „film“ care derulează cronologic (cu excepţia primului poem, de fapt, „excipitul“, ce funcţionează şi ca declic al rememorării, deşi totul este consemnat la timpul prezent), episoadele pătimirii, deopotrivă, materne şi filiale: o operaţie la cap, stagiul prelungit de spitalizare, recuperarea greoaie de acasă, în condiţiile unei „înjumătăţiri“ corporale (hemipareză). De aici, „vântureasa de plastic“, „o păpuşă stricată/ străbătută de furtunuri“, „mâna de cauciuc/ umărul ieşind ca un nod/ braţul subţiat/ cravată de carne şifonată/ atârnând într-o parte“, „jumătatea noastră de marionetă aproape vie/ păpuşă defectă cu capul căzut într-o parte/ cu mâna întoarsă piciorul moale limba grea/ gemând în timp ce noi sfidăm/ capriciile sechelelor/ pe culoarul acesta unde moartea/ îşi plimbă oglinda de-a lungul trupului ei“. Pe lângă asemenea imagini contondente (care uneori par groteşti, dar nu prin imundul deteriorăriii fizice, ci prin umilinţa la care boala supune fiinţa umană), se reliefează, în Vântureasa de plastic, o progresie a „tulburării“ (micro)universurilor până la cotropirea unuia de către celălalt: moartea invadează trupul mamei, cucerind-o treptat (proces resimţit de fiu şi la nivelul banal al cotidianului: „dispari câte puţin cu fiecare borcan de dulceaţă/ lăsat gol în chiuvetă/ şi pe care tot amân să-l spăl/ pleci câte puţin când îmi cos fiecare nasture căzut/ când calc mânecile cămăşii/ ai plecat şi azi/ când pe balcon violeta de parma s-a uscat/ deşi i-am schimbat pământul am udat-o/ şi uneori i-am vorbit/ despre râsul tău colorat care se-auzea-n tot blocul/ de pe pandurilor 11“); casa se mută la spital: „în sertare avem tot ce ne trebuie/ cărţi de rugăciuni/ pastile condimente cosmetice/ ne ţinem lucrurile în cutii de carton sub paturi de fier/ pe pervaz avem ziare şi cărţi/ gătim în bucătăria de la capătul culoarului,/ după ce se stinge lumina/ ne spălăm în ligheane de plastic/ avem radio şi chiar un televizor“ (chiar şi revelionul este sărbătorit la spital, la reanimare), spitalul se transformă într-o „biserică cu multe etaje/ preoţi în alb cădelniţând cu stetoscoapele/ pronaos cu paturi de fier/ ne sfinţim cu perfuzii/ purtăm catetere la gât/ ne rugăm în miros de iod“; mama se „copilăreşte“ prin neputinţă, fiul devine „mam㓠(îi dă să mănânce cu linguriţa, o spală, îi pileşte unghiile, o pensează, îi citeşte poveşti, o învaţă să numere, să scrie ş.a.), până când identitatea feminină o inundă pe aceea masculină: „sunt mama din ea e fetiţa din mine“.

Vântureasa de plastic este o carte a unei Golgote personale, dar şi o carte a aşteptării miracolului. Şi, mai presus de toate, o carte a devotamentului şi a dragostei filiale. Poezia lui Marius Chivu reprezintă şi un leac de frică, şi o formă de terapie, şi un fruct „vinovat al suferinţei“, însă este poezie. Suferinţa nu suportă discriminare, arta, da, fiindcă nu oricine ajunge la artă. Dac㠄răbdarea este măsura adevăratei iubiri“, acest volum este măsura sensibilităţii şi a talentului poetic al lui Marius Chivu.

© 2007 Revista Ramuri