Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Amintirea cuvintelor

        de Florea Miu

Cu satisfacţie neascunsă constat că, pe traiectul poetic al ultimelor trei-patru decenii, izvoarele de adâncime ale lirismului nu au secat, ci, dimpotrivă, continuă să pulseze până dincolo de experimentele şi ierarhizările mai mult sau mai puţin bizar-arbitrare ale diverselor momente literare. „Ce e val, ca valul trece”, iar printre numeroasele stridenţe înnebunitoare şi (totuşi) efemere, mai răzbate câte un sunet curat readucând armonia.

Pe această linie, a recuperării sonurilor matriciale, se situează mai toată poezia lui Florin Costinescu de vreo câteva decenii încoace, tipărită acum într-un masiv şi elegant volum sub titlul Sisif, dezlegarea de vină (Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011, Colecţia Opera Omnia – Poezie contemporană). Intrarea în ritmul propriei fiinţe pare a fi traseul rezonator; cu fiecare hotar străbătut ne sunt mai aproape adâncurile din noi în care ar trebui să privim iarăşi spre a ne regăsi. Este calea tămăduitoare, a reîntoarcerii şi, prin aceasta, a reînvierii din pământul aşteptării în care se stinge orice gând: „Fiinţei tale spune-i bun venit / în gândul năzărit deodată, / peste-aşteptarea –n care ai murit, / redându-te iubirii înviată, // Aşterne-i masa şi primeşte-o-n prag, / se-ntoarce după-o lungă noapte - / Fiinţa ta-i ! – în care doruri zac, / având destinul fructelor necoapte” (Fructe oprite). De profundis, peste «murmurul lumii», se ridică vocea identitară, aceea care nu seamănă cu nimic din cele ştiute şi care exprimă inexprimabilul, inefabilul existenţial ce transpare, uneori, în cuvintele aducătoare aminte: „Câteodată aud o voce care nu seamănă / cu niciuna ştiută; / mă petrece, mă învăluie, mă îngheaţă / ecoul ei întors întotdeauna / din altă parte, // Şi spun inimii mele: nu poate fi / decât roua căzând de pe o petală / pe altă petală în întuneric, // Nu poate fi, spun inimii mele / care iubeşte prevestirea - / decât materia neîntrebuinţată la zidirea lumii ...” (Aceasta e vocea).

Inima însăşi, neîncrezătoare, „se smulge din piept / s-o caute prin mărăcinii cu stele în vărf”, reflectându-se astfel în dimensiunea necunoscutului intangibil dinăuntrul nostru, rămas în noi de la întemeierea fiinţei asemenea unei «boli fără nume», cum denumeşte Blaga acest rest imemorial, de necuprins în înţelegerea firească. Doar spunerea poetic㠖 prin percepţie intuitivă şi sugestie metaforic㠖 poate să revele sensul transcendent din atotcuprinzătorul început. „Ca o scufundare de lacrimă / în altă lacrimă, / ca o strigare dureroasă a adevărului / peste pustiul jur-împrejurului”, poezia capteaz㠄lumina începutului” care, în viziunea celor Cinci respiraţii recitindu-l pe Odysseas Elytis, este „hrana cuvântului / în călătoriile lui spre esenţă”.

Cuvântul călătoreşte, aşadar, până dincolo de întrebări şi uimiri, până dincolo de certitudinea mersului, transferând memoriei noastre amintiri despre ţinuturi pe care nu le vom străbate niciodată, dar de care, totuşi, ne aducem aminte. Întinderea din care el vine exprimă unicitatea, exprimată, la rându-i, de conştiinţa creatoare exemplară, întruchipată aici de vizionari precum Horaţiu, Dante, Virgiliu, Shakespeare ori Voltaire – căutători ai drumului spre adevăr: „Altă întindere nu-i, / acesta e singurul spaţiu - / înlăuntrul lui a gândit / însuşi latinul Horaţiu, / susţinut de coloane / de-a pururea sfinte, / el izvorăşte din sine, / din marile lumii cuvinte, / uneori ondulat e, / alteori, rectiliniu, / acest spaţiu i-a fost / pagină cândva lui Virgiliu; / doar aceasta e-ntinderea / - înălţime şi pante - / ea i-a fost călimara / neasemuitului Dante” ... (Altă întindere nu-i).

Despre „cuvântul prim – şi nesupus” au a mărturisi numeroase poeme dedicate miracolului rostirii spre împlinirea fiinţei: „Cine te-a plâns, cuvânt, deasupra frunţii noastre, / ce zeu şi cer şi ce lumină pură, / ce însetare de văzduh, de astre, / ne-a pus amarul, dulcele-ţi în gură? // (...) // Flamândă, gura îl primi, visându-l, / fruct diafan cu sâmburii-n formare. / Se lumină! Fusese plâns cuvântul, / cuvântul care mistuie şi doare” (Naşterea cuvântului). Dar, în acelaşi timp, cuvântul este un însoţitor ce face jocul celui ce-l are în folosinţă, fie şi pentru utilităţi nedemne de originea-i sacrală: „Când ies în lume / iau totdeauna cu mine câteva cuvinte / foarte ascultătoare; un fel de ogari elastici / mândri de zgărzile lor lucitoare. // (...) // Întors acasă le perii cu grijă de praf, / le caut locul în dicţionar / şi trag zăvorul. / Când ies în lume iau cu mine totdeauna / câteva cuvinte foarte ascultătoare. / Cu ele hrănesc din plin vanităţile omeneşti / şi pot merge fără să fiu tras de mânecă ...” (Ogari elastici).

În amintirile acestor cuvinte – chiar şi purtate prin lume – se străvede departele fiinţei, unde nici închipuirea, nici gândurile nu ajung. Acesta pare a fi glasul din adâncuri ce răzbate prin „murmurul lumii” în poemele lui Florin Costinescu, dintr-o negură grăitoare pe care fiecare o poartă cu sine fără a-i dezlega sensul. Apele aparent liniştite îşi dezvăluie necuprinsul dinăuntru, cum trupul dinaintea trupului iese dintre „vechi nisipuri” vegheate de „ochii fără somn – ai Nimănui”, ca în excelentul Din trup în trup cobor...: „Din trup în trup cobor ca pe o scară, / văzut de nimeni; ruguri lângă ruguri / pe cele mai de jos mi le-nconjoară, / Devremele-n azur năştea seminţe / de păsări în rotire; nenăscut, / un trup al meu creştea printre fiinţe, / primul meu trup rămas necunoscut”.

© 2007 Revista Ramuri