Volumul Protocolul norilor (Editura Paralela 45, Piteºti, 2007) îmbunãtãþeºte tematic ºi stilistic registrul autorului, oferind o voce predominant confesivã, meditativã, autoreferenþialã dar ºi contemplativã, ca o concluzie a unei experienþe de viaþã, având un lirism mai puþin concret decât cel obiºnuit, definibil printr-o evanescenþã accentuatã. Seninãtatea, claritatea aparþin biologic unei autumnalitãþi târzii. Alchimia scrisului, exprimatã într-un poem preliminar, cu ecouri blagiene, constã în har, jertfã, împãrtãºire, miracol, înviere ºi, desigur, corolã inefabilã: „A scrie, a face poezie, zici,/ Este o sinucidere/ Dulce, subtilã, amarã.// A imprima nu cu pixul/ Sau la calculator,/ Ci direct cu sufletul/ Devenit fir de luminã,/ Platinã în miezul din miezul clipelor/ Târzii, calme, severe,/ Când Îl simþi pe Domnul/ Umblându-þi în preajmã/ Cu paºi de cerb.// Blând se aprinde tãcerea,/ Bucuria uitatã,/ Trãirea ascunsã într-un filon/ Al subconºtientului viu.// Oameni buni, fraþii mei,/ Veac trist,/ Nu ucideþi metafora, zborul lãuntric,/ Suspinul crinului, cugetul stâncii.// Cu o singurã corolã, jur,/ Primãvara poate porni.” (Impuls). Un idealist, autorul crede în resursele lãuntrice, în puterea oamenilor de a se salva prin miracolul poeziei, de a rãmâne circumscriºi frumosului ºi moralitãþii. Viziunile sale sunt integratoare, servind unei sintaxe universale, unor corespondenþe multiple, regeneratoare.

Pentru poet existenþa înseamnã zbatere, neliniºte, un foc ceresc nesfârºit. Principiul de echilibru este, însã, unul dualist, imaginile entuziaste fiind contracarate de cele sceptice, fertilitatea este domolitã de perspectiva neantului, excesul de celestitate este temperat de ameninþarea infernalitãþii, ispitirile veºniciei sunt zãdãrnicite de îndoielile vremelniciei. Pe mãsurã ce se apeleazã la realitatea imediatã, la invazia tot mai mare a prozaismului, la iresponsabilitatea guvernatorilor lumii, la pericolul distrugerii unui miracol dumnezeiesc, speculaþiile sunt înlocuite cu tonuri vehemente: „Traversãm intersecþia devenirii noastre,/ Acum, acum, spunem/ ªi strângem din dinþi.// Fãclii uriaºe ies din catacombe,/ Multe nu vor mai ieºi nicicând,/ Noi ziduri ameninþã zarea,/ Zidurile din noi sunt cumplite.// Aceiaºi cameleoni, alte culori,/ Lupta se dã pe centimetru pãtrat,/ Pe moleculã, pe neuron;/ Rãstignirile de azi/ Întrec iadul din iad.” (Acum, acum).

Urmãrind un traseu istoric/spiritual, poetul iese în arena civicã, îºi asumã rolul moralizator, evocã memoria tatãlui, fost deþinut politic. Idealitatea, integrarea în culturalitatea geografiei sacre sunt convertite într-o liricã a luciditãþii, a incriminãrii moravurilor decãzute, a efortului de restaurare a adevãrului. Satira este indirectã, transfiguratã în metafore: „Vipera prânzeºte miresme,/ Mânzul uitã cã este copil,/ Stânca rememoreazã/ Solfegiul vântului fraged.// De unde va veni echilibrul/ Firesc precum un izvor?” (Avem nevoie). Cãutãtor al valorilor absolute, plin de speranþe, scriitorul se pomeneºte în mijlocul unei realitãþi care
nu-i produce decât consternare ºi îi agraveazã scepticismul. El este afectat de amestecul aberant de planuri, de incongruenþa dintre tragedia istoriei ºi poezia existenþei, de mezalianþa dintre rai ºi iad: „Sensuri se ciocnesc, flãcãri vii,/ Cuþitul pânã-n mãduvã ajunge/ Când demnitatea este umilitã.// Îngerul vegheazã/ Naºterea metaforei fragede,/ Respiraþia paginii târzii.” (Contrast).

Ororile umane sunt alternate însã cu miracolele pe care le oferã natura, este înlocuit spectacolul infam al conjuncturii politice cu imagini tonifiante ale mediului care trezesc amintiri delicate: „Pe câmp, prin pãduri,/ Sub coajã de brad;/ Pe malul râului,/ În unde zglobii;/ Pe vârf de munte,/ În floarea-de-colþ;/ În arhitectura albinelor/ Þi-am cãutat sufletul/ De copil.// Nu-i nicãieri, nu-i.// Parcã s-a suit/ Pe fir de stea tânãrã ºi/ Te aºteaptã sã vii.” (Stare).

Poetul ºtie cã între fiinþa umanã ºi naturã s-a creat o prãpastie, o primejdioasã alienare. De aceea, ºi-ar fi dorit ca în grãdina lui Dumnezeu sã nu fi fost om, sã nu fi cunoscut zbaterea, amarul. El crede, ºi aceasta este tema importantã a cãrþii, cã omul trebuie sã înveþe din nou alfabetul creaþiei, sã se întoarcã la armonie, sã resusciteze misterul existenþei. Este, de fapt, traseul iniþiatic pe care autorul îl face periodic, pentru regenerare, de la ºes la munte, de la oraº la obârºii: „Numai brazi, numai cer,/ Numai tãcere./ Departe au rãmas zbateri, tumult,/ Rãni deschise.// Pacea mea dureazã/ Doar câteva zile,/ Sufletul abia încearcã vindecarea.” (Numai brazi).

Mirabilei naturi i se adaugã taina iubirii ºi a tandreþei, împreunã formând o corolã a puritãþii, a gingãºiei, reprezentând mijloacele fundamentale ale regenerãrii sufletului. Unele poeme exprimã cu graþie nostalgii, evocã imaginile tinereþii, reverii, speranþe, deplâng urmele trecerii. Melancolia are mai degrabã o simptomatologie clasicã, este plinã de seninãtate, contemplativã, semn al acceptãrii destinului ºi al împãcãrii, al unui naturism constant: „Mã acopãr cu haina tristeþii,/ Între noi se aºazã grilaj de vise./ Distingi semnele sfârºitului?/ Mã întrebi mângâindu-mã,/ În timp ce eu îºi spun:/ Ascultã mai bine/ Pâlcul de trandafiri albi/ Din colþul grãdinii,/ Zborul pescãruºilor disperaþi/ ªi steaua rãnitã/ De sub pleoapa mea stângã.” (Mã acopãr).

O iubire împlinitã, devotatã, de toamnã, expresie a bunãtãþii ºi a credinþei, a vârstei chibzuinþei, dominã finalul cãrþii, relevând rostul existenþei ca armonie, concordie, lealitate, ca înþelegere a esenþei spirituale a lumii. Treptat, poemele se transformã în simple rugãciuni, în cântãri sufleteºti ale divinului. Refãcând liric traseul propriei existenþe, ajuns la un moment de rãscruce, poetul cântãreºte cu luciditate: „Sunt mulþumit, sunt/ Aproape vecin cu încântarea,/ Dar clipa zboarã, uite/ A ºi trecut.” (Nu chemãm îngerii). Indefinibil, imperceptibil, destinul rãmâne plin de mister, trecerea se justificã numai prin împlinirea valorilor umane: „Te îndepãrtezi de mine, subtil,/ Devii un ecou tot mai stins./ O, clipã, amarã eºti,/ Dulce totodatã,/ Mã rãneºti, mã vindeci deopotrivã./ Te laud cu mãsurã, te cert.// […]// Revin întãrindu-mã prin rugãciune,/ Prin paharul iubirii întregi.” (Te îndepãrtezi).

Prin acest volum, Petre Got confirmã dar se ºi detaºeazã de tradiþionalismul care îl defineºte. Cartea oferã, într-un mod discret ºi sensibil, imaginea a unui degustãtor al existenþei, parte moralist, parte romantic, a unui gânditor aflat la un moment faustian, când face bilanþul ºi când trebuie sã opteze pentru soluþia definitivã, alegând, conform structurii sale umaniste, armonia ºi detaºarea contemplativã trecute prin semantica spiritualitãþii.