Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poemele oraşului

        de Doina Pologea

poem pentru oraş

rotunjit pe roata din gând

oraşul din mintea mea nu poate fi

acelaşi cu cel adevărat

dar trebuie să existe întotdeauna

o linie imaginară spre care tinzi

şi un oraş pe care să-l poţi face ghem

bagaj de luat cu tine când pleci

ca să-l plantezi dincolo

*

şi iar mă întâlnesc cu mine

pe aleile vaste

îmi strig: salut!

şi nu mă mai recunosc

*

cade grindina, bruma

vine viscolul peste oraş

şi ştiu:

aceasta este cernerea

răului din mine

îndelung amărunţit

*

e un poet plecat dintre noi

de care nimeni nu mai vorbeşte

în schimb de şase ani el vorbeşte

prin florile care singure au crescut

pe mormântul lui

neobişnuit de înalte

sălbatice şi răzvrătite

galbene şi gureşe

semănându-i întru câtva:

pe fir întins, poezia, regină şi Cenuşăreasă,

continuă

*

darurile adevărate se nasc lângă o uşă.

stând cu valiza în prag

de atâtea ori am crezut că voi pleca

din acest loc, aflat sub taina unui palimpsest.

în culoare diferite ale timpului,

nişte oameni au stat, la fel,

cu valiza la uşă

pregătiţi de Marea Plecare

şi, înainte de a pleca, sfioşi,

ca lăcrămioarele care se ştiu devreme culese

au umplut valiza până la vârf cu daruri

pentru semenii lor

daruri sub care au căzut striviţi

(dar cum altfel?)

*

această biserică umilă de cartier

m-a născut în chinuri

văzându-mă cum stau atârnând

mult în afara mamei mele

m-a tras înăuntru ca un pântec

a sângerat şi a plâns pentru mine

cu toate clopotele în zbucium

şi am rămas mistuindu-mă

(flacără sau cenuşă goală?)

pe rugul rugilor ei fierbinţi

*

din acest punct

(e deja ştiinţific confirmat)

s-ar putea auzi

bătăile cuielor înfipte cândva

în Sfânta Cruce

surzi

noi trecem

stingheri oarecum ocolindu-l

de departe

*

acesta nu e un oraş

e un creier cu vinişoare de sânge

bine bandajat

e o memorie care aduce înapoi

în reflux

tot ce ai iubit şi ai rănit

tot ce ai iubit şi ai pierdut

sub vindecătoare lumină

*

într-o iarnă intrând

în Catedrală am simţit că ei,

cei patru de sub lespezi,

sunt vii. am aflat-o

cu bătăile repezi ale inimii.

ei se numesc:

Sfântul Nifon, Sfânta Tatiana

Sfinţii Serghie şi Vah.

sentimentul acesta de viu,

de adevărat,

nu l-am mai simţit decât

în vibrarea fantastică a aerului

la Ierusalim

tot într-o iarnă, o iarnă de sticlă

o iarnă a minunilor

(nici o legătură între oraşe,

între amintiri)

trei glasuri

mi-au spus:

cazi la pământ, tu, vierme negru,

vierme împotmolit în mâluri

ce eşti

cazi odată,

prăbuşeşte-te!

cei morţi şi ei

mi-au spus:

ridică-te, tu, omule,

om împiedicat

în aerul pâclos

porneşte!

(un fir nevăzut ne leagă şi el

te va ţine)

dară îngerul

neauzit m-a strigat

astfel:

tu, cel în calotă de lumină aproape

dumnezeiască

care pasăre, precis

pasăre te numeşti, în cerul tău

zboară!

© 2007 Revista Ramuri