1. Literatura memorialistică – depozitară a memoriei subiective

Memoriile şi jurnalele, în măsura în care îşi bazează relatările pe un stil literar, chiar dacă li se refuză de către unele voci integrarea în sfera literaturii, pot constitui un gen specific, raportabil deopotrivă şi la sfera artistică, dar şi la cea documentară. Din acest punct de vedere a fost remarcat nu o dată caracterul „elastic” al genului, permisiv, un gen care pare să acorde autorului libertate deplină.

Dintru început trebuie să remarcăm abundenţa literaturii memorialistice în România după 1990. Numărul mare de memorii şi jurnale tipărite în ultimii douăzeci de ani poate avea dublă referinţă: pe de o parte este vorba despre libertatea de exprimare – pentru cei ce scriu în prezent –, dar şi libertatea de tipărire a unor opere mai vechi, cele aşa numite de „sertar”, care nu puteau apărea necenzurate înainte, ca să nu mai spunem că autorii şi-ar fi riscat libertatea dacă le dădeau spre publicare (v. Jurnalul lui I.D. Sîrbu sau memoriile lui Petre Pandrea, printre altele). La impulsul editurilor de a tipări literatură memorialistică contribuie de bună seamă cererea pieţei, cititorul român fiind în prezent avid de informaţie reală. În relatări, autorul face apel la memorie, el operând desigur o selecţie subiectivă. Vom primi astfel evocările, descrierile sau portretele prin prisma celui care ni le propune, o imagine cât mai aproape de obiectivitatea ştiinţifică putând fi realizată din coroborarea mai multor unghiuri.

Dar în măsura în care vom percepe unele opere memorialistice sau diaristice din perspectivă literară, nici nu mai încape discuţia despre obiectivitate şi multe astfel de memorii sau jurnale sunt astăzi receptate în concurenţă cu scrierile ficţionale.

2. Feţele oraşului românesc în memorii şi jurnale

Pe o aceeaşi coordonată a valenţelor utopice se situează – pe lângă percepţia interdicţiei – cea temporală. O aură aproape legendară o îmbracă astfel orice loc păstrat în amintire. Cum îndepărtarea în timp poate provoca în mentalul protagonistului elemente de utopie determinate de estomparea evenimentelor neplăcute şi supralicitarea celor pozitive, tot aşa spaţiul poate primi în amintire tuşe îngroşate de nostalgie. Oraşele/ locurile descrise de memorialişti sunt pentru ei embleme simbolice ale unei lumi trecute. „Pe atunci Bucureştiul era oraşul salcâmilor”, evocă Cella Delavrancea timpul şi locul perioadei copilăriei, natura nedistrusă încă de mâna omului conferind oraşului o conotaţie edenică. „Vegheau copaci bătrâni în fiecare poartă, legănând în aroma lor de primăvară casele joase. Curţile erau mari, grădinile răcoreau sfârşitul zilei”, iar în această confrerie a omului cu natura şi timpul avea răbdare, de vreme ce, ne spune memorialista, „sub bolta de viţă se prelungea târziu taifasul.”/.../ „Timp lent şi prielnic discuţiilor.” Capitala nu depăşea stadiul de oraş provincial, dar totul părea tihnit şi armonios: „mahalalele se cunoşteau între ele”, „dragostea se învârtea în ritmul valsului” /.../ „Capitala României păstra în toată pulsaţia sa de inteligenţă cercetătoare o bunăvoinţă şi o sociabilitate de oraş provincial, cu strigătele oltenilor, purtând în pas de buiestru, coşurile pline cu legume şi fructe” (Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă, ed. Eminescu, 1988, p. 7).

Mai departe, într-un capitol intitulat direct „Bucureştii de altădată”, memorialista pune faţă în faţă timpul amintirii cu cel prezent şi, pe lângă nostalgia „corului de miresme” ale salcâmilor primăvara, descrierea trece spre realism: „Parcuri bine întreţinute nu existau, afară de şoseaua Kiseleff, cu aleea ei unică. Mai departe se întindea câmpul în dezordinea obişnuită locurilor părăginite: gropi, bălării, câte un pom orfan, cutii de conserve golite, pisici moarte şi mirosul de putregai al bălţilor” (Idem, p. 87).

Nu de puţine ori un autor de memorii va lua obiectivitatea drept o condiţie asumată – direct sau indirect exprimată. Desigur, intenţia se materializează în grade diferite.

Unii dintre memorialişti au trăit şi participat direct la viaţa politică a ţării, făurind istorie. Un nume de referinţă: Constantin Argetoianu.

Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri şi-a intitulat autorul amintirile scrise la maturitate, cu intenţia declarată de a lăsa documente urmaşilor despre o lume trecută. Astfel, evenimentele la care a fost martor sau la care, prin funcţiile sale politice, a participat devin surse pentru cunoaşterea istoriei. La acestea se adaugă o galerie impresionantă de personaje reale, multe de notorietate. Cercul larg de rude şi cunoscuţi alcătuieşte o galerie de figuri memorabile. Toate acestea, puse împreună, alcătuiesc portretul unei lumi – la început - „domoală şi patriarhală” (p. 41).

Astfel, pe lângă figuri creionate cu talent, pe lângă evocarea multor evenimente la care a fost martor, cartea lui Argetoianu devine şi o sursă documentară privind istoria, topografia, arhitectura, viaţa mondenă, dar şi cea culturală a unor oraşe. Din episoade disparate, aceste „amintiri” sunt surse inestimabile pentru cei de astăzi.

Printre oraşele româneşti descrise, alegem să exemplificăm, evident, cu Craiova.

Craiova, oraşul natal al memorialistului, între perioada copilăriei şi cea a prezentului scrierii „şi-a schimbat cu totul nu numai aspectul, dar şi sufletul” (op. cit., p. 35). Înainte, chiar dacă se afla din punct de vedere al modernizării încă în faza de început şi chiar dacă „numai uliţele din Centrul Craiovei erau pavate cu bolovani mari de râu şi scursorile apelor se făceau pe mijlocul străzilor, aduse în formă de albie”, „uliţele erau numai şoseluite, pline de hopuri” şi „pe vreme de ploaie, când trecea o trăsură, mocirla era zvârlită până pe pereţii caselor, iar vara pe secetă, lumea trăia într-un nor de praf”, iar „în afară de casele boiereşti şi de câteva case de negustori înstăriţi, nu era niciun edificiu însemnat, lăsând bisericile la o parte” şi „numai Liceul avea localul său propriu, o casă cu un cat peste un parter mâncat de umezeală”, Teatrul, „clădit de Teodorini, deşi simpatic ca arhitectură internă, era mic, fără aparenţă şi avea pe dinafară aspectul unui grajd” (p. 35), totuşi „viaţa socială era dintre cele mai animate”.

În Craiova trăiau vechi şi importante familii boiereşti cu mare apetenţă către cultură. Aici, povesteşte memorialistul, a fiinţat chiar un cenaclu literar condus de un italian, profesor de pian, Romeo Ratti, nepot de papă, cenaclu frecventat şi de mama lui Argetoianu, precum şi de alte tinere de familie bună.

În schimb, despre Craiova din prezentul scrierii memoriilor (1930), relatările nu sunt tocmai favorabile. Ironia (cu accente de sarcasm) referitoare la distanţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre pretenţie şi realitate se îngemănează în afirmaţii, din nou, cu rememorarea în termeni nostalgici a vechii lumi apuse: „Craiova are şi azi pretenţia de a fi un centru, de a fi un focar cultural. Se poate să fie aşa; sutele de vibrioni profesionişti ce mişună în bulionul de cultură al atâtor şcoli – înmulţite în ultimele decenii fără socoteală – poate că dau unora iluzia unei vieţi intelectuale. În tot cazul, această viaţă e de ordin artificial. Până în anii 1870, cu mult mai puţine şcoli şi societăţi sau reviste culturale, Craiova a fost un centru real, o capitală de regiune – capitala Olteniei” (p. 36).

Surse de mai mare încredere documentară, cele relatate fiind văzute printr-un fel de lentilă care măreşte mai ales umbrele, defectele sunt jurnalele, însemnările zilnice făcute, cum se spune „la cald”.

Un exemplu dintre cele mai elocvente în literatura noastră este ceea ce I. D. Sîrbu găsise nimerit să intituleze Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Ca şi romanele apărute postum, ca şi corespondenţa sa, literatura de sertar a lui I.D. Sîrbu a constituit o adevărată revelaţie după 1990. Şi în consemnările din Jurnal, ca şi în scrisorile către Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu ori Mariana Şora, scriitorul este un martor al unor timpuri anormale. Comentându-i însemnările amare, un contemporan (şi vremelnic concitadin), scriitorul Marin Sorescu, caracteriza vremurile în care „absurdul cu pâinea ne-a fost ani de zile singura sursă de calorii” (v. Postfaţa la Jurnalul unui jurnalist ...., ed. Scrisul Românesc”, Craiova, 1996, p. 344). Nu de puţine ori, acest absurd – prezentat în registru ironic, dar cel mai adesea într-unul tragic – devine o emblemă a oraşului în care i se stabilise domiciliu „obligator”. Astfel, Craiova va purta permanent un supranume – „Isarlâk”. Din succesiunea însemnărilor desprindem din loc în loc referiri – în termeni pe palierele ironiei duse până la sarcasm – la oraşul „bizar”, populat de „lichelele patriotice” (vol. I, p. 13), la „capitala ciocoismului eroic şi revoluţionar” (vol. II, p. 157), acel oraş văzut ca „cea mai cumplită şi cea mai absurdă” puşcărie, din care „evadarea e imposibilă” (vol. II, p. 124). Acest „sat universitar”, cum este numit peiorativ, este chiar mai mult decât atât pentru membrul fondator al Cercului Literar de la Sibiu, pentru cel care fusese cândva asistentul profesorului Liviu Rusu la Catedra de estetică şi critică literară a universităţii clujene. Oraşul este „o broscărie de lucrături şi patimi fără sfârşit şi fără leac” (vol. II, p. 28).

Pe lângă oameni, nici clădirile oraşului, blocurile (cele construite în prezentul scriitorii) nu sunt cruţate de dezaprobarea diaristului, toate reprezentând „încazarmări calculate”, „peşteră la etaj” şi, aşa cum îi explică soţiei, „nu orice casă e acasă” (vol. II, p. 205). Mai mult. Chiar una dintre străzile principale ale oraşului, construită din temelii după cutremurul din 1977, Calea Unirii, îi pare derizorie, ca „un decor de teatru pentru o nuntă a unui Figaro balcanic, în uniformă şi înarmat. Stilul Beirut, îmi spune un juvete vesel, dar deştept, arătându-mi balcoanele care sunt ideale cuiburi de mitraliere.”

Prin contrast, Clujul tinereţii va dăinui în amintire şi va fi numit „Clujul meu”. Ca un exilat, dar în propria ţară, spaţiul idilizat – şi interzis acum – va fi cel în care-şi petrecuse studenţia şi primii ani de după ea. Clujul, supranumit Genopolis în proză, va căpăta în viziunea celui îndepărtat dimensiuni aproape utopice. Acolo, parcă şi numele de intelectuali dau o dimensiune culturală înaltă locului, iar posesivul pe care-l alătură numelui oraşului evidenţiază apartenenţa declarată a memorialistului la acest spaţiu, la acel timp şi mai ales la această lume pierdută: „În Clujul meu trăiau: Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu, Ghibu, Speranţia, N. Mărgineanu, Bezdechi, Naum, Silviu Dragomir, Lupaş, Haţieganu, Borza şi mulţi alţii” (vol. II, p. 19, s.n.). Mai departe, „Transilvania mea” extinde caracterisiticile, aureolate de nostalgie, la întreaga regiune aparţinătoare la Mittel-Europa, pusă în contrast cu zona în care e obligat să trăiască şi în care nu se regăseşte, zonă „rămasă tributară spiritului bizantin, fanariot, balcanic” (Idem, p. 149).

Din cele câteva exemple, luate aproape la întâmplare, se poate desprinde ideea că, pe lângă valoarea de document al unei vieţi, al unor trăiri şi al unor oameni, memoriile, ca şi jurnalele literare se constituie peste timp în valoroase documente ale unor locuri. Fiecare dintre acestea, descrise memorialistic din perspectiva prezentului scriiturii, devine un spaţiu aproape mitic, îmbracă o aură legendară cu certă pecete identitară. În schimb, atunci când sunt consemnate direct în jurnalul scris zilnic, descrierile de locuri, de oameni şi evenimente reclamă o mai mare obiectivitate şi nu de puţine ori cel care le consemnează se detaşează ironic (sau de-a dreptul sarcastic) de realităţile prezentului.

*

　1 În La apa Vavilonului va mărturisi însă direct: „Împreună cu Fălticeni şi Cruşeţ, dar cu o încărcătură simbolică şi mai mare, Mangalia era pentru mine un centru al lumii, ţinând, în copilărie, loc de Paradis” (La apa Vavilonului, ed. Humanitas, 2008, p. 62).