| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Sreten PeroviciPoet, critic literar, teatrolog, autor dramatic, traducător, Sreten Perovici s-a născut la 15 februarie 1929, în localitatea Gornja Gorica, de lângă Podgorica. După terminarea liceului în Titograd (1950), urmează Facultatea de Filosofie a Universităţii din Belgrad, în timpul studenţiei fiind redactor la publicaţia Vidici. În perioada studenţiei debutează editorial cu placheta Sunetele depărtării (1951). Lucrează timp de 5 ani ca profesor, apoi devine redactor la revista Întâlniri (1957-1962) şi la editura Pobjeda din Titograd, pe care o va conduce, ulterior, ca director, între anii 1975-1983. A îndeplinit numeroase funcţii culturale, administrative şi politice, îndeosebi după ce Muntenegru a devenit stat independent. Pentru creaţia sa poetică, tradusă în multe limbi, Sreten Perovici a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale, devenind membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte a Macedoniei şi al Academiei Doclene de Ştiinţe şi Arte a Muntenegrului. În prezent este vicepreşedintele celui mai înalt for academic al Muntenegrului.
Chip liniștit Încerc să împiedic vântul Până când mama Se va opri din plâns La cea dintâi aţipire Răsare luna Surâzând prin munţi. Lacrimile uscate ale somnului Şi chipul liniştit Se încrustează în piatră. (1994) Încă o zi lui Blaze Koneski Oare, există frunze mai frumoase Ca cele din grădina mea? Ele se uită după fiecare fiinţă După insecte şi păsări Şi se bucură de orice adiere. Greierii sunt gălăgioşi, Păsările timide, Dar nimeni nu-ţi ascunde chemarea dragostei. Privesc dimineaţa calmă, Din ce în ce mai caldă Şi mă gândesc Cât va fi de rău, Când soarele-şi va pierde sufletul Şi-şi va acoperi umerii cu blănuri Şi va asfinţi după coline Pentru a se odihni în grădinile eternităţii. Şi iată, în timp ce îmi beau cafeaua, Grădina-mi îşi desfată albinele Cu miere pe frunzele din depărtare, Între pietre şi mare, Pe spuma pe care de-atâta timp S-a împlinit cu mine Prietenul meu Koneski (Iubea chiar atunci când nu iubea) Dacă n-ar fi plecat, ar fi tot repetat: Ies pe balcon şi soarele mă luminează! Încă o zi! Încă o zi însorită! Înainte de a pleca am uitat să-l întreb: Era la tine, la Vodna, toamna ori în mai? De-aceea, acum, repet şi eu vesel Cuvintele prietenului meu: Încă o zi! Încă o zi însorită! (Beri, 29 iunie 2005) Cenușa timpului Mama doarme pe ceaţă Şi tot alunecă în adâncimi Moartea e aproape Dar nu vrea să vină încă, Zbătându-se între pământ şi nori Asemeni unui cal nărăvaş Se tot răsuceşte storcând Ultimele picături de viaţă Răscolind rădăcinile putrezite Şi cenuşa timpului. Mama îşi strigă mama Dar nu există răspuns. (1996) O după-amiază în grădină Ca în orice grădină Şi în grădina mea creşte un castan, Ale cărui crengi pline de rod ating pământul. Fructele coapte vor deveni tot mai grele, Frunzele uscate vor cădea Şi ramurile îşi vor lua adio de la rod. Castanul se va înălţa din nou, Va înflori şi va face fructe, Care se vor pleca fericite spre pământ. Oamenii sunt precum castanii, Se înclină spre pământ, Purtându-şi rodul cu grijă, Dar nu se mai ridică niciodată Şi nici nu mai înfloresc. (Beri, 29 iulie 2009) (Voi fi peste tot) Voi fi peste tot Pentru a te regăsi Pentru că laptele curge. Purtat de păcate şi de aer, Voi urca pe un nor, Îmi voi îngropa morţii într-un vis dens, Voi alerga cu picioarele goale Şi voi cunoaşte durerea mărăcinilor, Cântând peşterii în stânca ascuţită. Voi schimba ruşinea în alinare, Voi presăra sare pe inima fericită, Voi azvârli mătura ca un vrăjitor, Şi nu numai că te voi ajunge din urmă, Dar te voi şi depăşi Şi-ţi voi trimite palmele Cu vântul şi soarele Fără a-mi întâlni umbra.
(O femeie) O femeie Se străduieşte pe coapsele mele Să oprească timpul. Şi moartea dispare Încet, încet.
Palma oceanului Să ne întoarcem la îndepărtatele ţărmuri Şi să scăpăm de ascunzişuri, Unde, cândva, ne-am salvat ascunzându-ne De umbra blestemată a veacurilor. Să nu întrebi de muzica vântului, Mă gândesc la acea taină invizibilă, Pe care ne-au răpit-o păsările În zborul lor pe cer. Când primele ape fierbinţi au ţâşnit din izvoare Cine şi-a plecat fruntea de-a lungul malului Şi a rămas însemnat pe veci? Rup uscatele crengi şi rămân atât de pur, Dar spune-mi cum să ignor Rodul curgerii liniştite? Cerul devine sfărâmicios de-atâta întuneric Pe când eu am născocit gândul Pe care încă nu-l ştiu rosti.
În fluxul oceanului Ajunge cântecul meu ascuns în vârtejul Vocii tale. Ai încremenit genunile Cu o tremurătoare mişcare a mâinii Ce s-a prefăcut în fum. Departe, Pe palma oceanului Alungă-mi cântecul Din rădăcinile glasului tău. Surâs Cerul îngână rugăciuni blânde şi picură Prin crăpături întunecate, Până sub paşii mei, Până la masa la care nu se află Săraci lângă tine. Până la sălaşul tău coboară Tainice gânduri, Iar tu le înşiri unul câte unul, Pe un fir, Precum copiii darurile verii, Ca şi frunzele uscate de tutun, Precum munţii ceaţa vânturilor din sud. Ţin în mână pâinea şi piatra reînvie Făcând loc luminii ce se târăşte Spre tine. Primeşti semnul stâncilor şi potoleşti Furtunile. Masa imensă îşi pune pânzele sale transparente, Tu priveşti în depărtare Şi crezi că eu presimt Binecuvântarea spuselor tale. Iar atunci când te întorci liniştit în ţinutul pietrişului Laşi munţii să înfrunte ameninţarea Furtunii Şi surâzi.
În podul palmei Zăpada într-o parte, în cealaltă vara Visul trezeşte spiritul răutăcios al visului În cioplitura dălţii am săpat încrederea Dar totul devenise fără importanţă. Am adunat durerea în podul palmei tale Ca ea să ocrotească surâsul Atunci când se va revărsa în plăcerile noastre Zăpada într-o parte, în cealaltă vara. În româneşte de Ofelia Burtea |