Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (29)

        de Gheorghe Grigurcu

Contemplaţia exclude atitudinea analitic-critică, vizînd nediferenţierea, id est percepţia subiacentă a întregului, chiar dacă aparent se opreşte pe fragment. Intuiţia cosmică pe care o include.

*

Călătoria? O regăsire într-un mediu ce aparent te înstrăinează, o paradoxală întoarcere la tine prin alienare, fenomen similar cu arta. În ambele cazuri, peisajele inedite te conduc în esenţă la ceva cunoscut, precum un ocol graţie căruia necunoscutul te ajută să revii la cunoscutul familiar al sufletului. Să te recuperezi cu un plus de acuitate. Similiestetismul călătoriei.

*

Scria Simone Weill: „Epocii noastre îi trebuie o sfinţenie care să aibă geniu”. Dar sfinţenia în principiu nu e cumva ea însăşi un geniu sui generis? Sau e vizată anume vremea noastră, de o frivolitate grandomană, împrăştiată, rătăcită, care vrea să fie sigură de mîntuire?

*

„Te irită, te supără egoismul oamenilor. Dar gîndeşte-te numai, şi vei vedea că sînt de compătimit. Sînt lipsiţi de binele cel mai mare, care nu se compară cu nimic, binele conştiinţei de sine a ceea ce e mereu liber, mereu bucuros, mereu în afara timpului şi constrîngerilor materiei” (Tolstoi).

*

Sînt întrebat de o ziarist㠄de ce scriu”. Una din acele întrebări la care aparent poţi răspunde uşor, cufundîndu-te în generalităţi moi precum apele unui rîu liniştit într-o frumoasă zi de vară, dar care îţi solicită conştiinţa la modul la care, prezentîndu-te la un examen, cu toate că ai în spate îndîrjite strădanii de învăţăcel, poţi avea senzaţia că eşti nepregătit. Scrii, pentru ce? Scrii pentru că-ţi place să scrii, nu-i aşa? Dar uneori nu-ţi mai place. Scrii pentru că nu poţi altminteri. Dar uneori eşti inhibat, simţi, dimpotrivă, că nu poţi scrie. Scrii pentru a te mărturisi. Dar uneori te avînţi în fantezia verbală, în lucrătura ei imprevizibilă, astfel încît pare că acest artificiu e ca un veşmînt devenit trup, în timp ce trupul tău flutură în bătaia vîntului ficţiunii ca un veşmînt. Scrii pentru a evada din existenţial, din tine însuţi. Dar îţi dai seama că de fapt nu faci decît ocoluri ritualice pentru a te întoarce la tine, pentru a te adînci înlăuntrul tău. Scrii pentru a te elibera de angoase, ca-ntr-o spovedanie, fie şi psihanalitică. Dar constaţi că în realitate corporalizezi în expresie aceste angoase, le dai un statut de fiinţă formală, le acreditezi cu gravitatea cuvenită actului scriptic. Scrii pentru a te purifica. Dar în fond te încarci de egolatria gestului ce se vrea creator, te visezi unicat. Scrisul, spunea Mallarmé, „e o veche şi foarte geloasă practică, al cărei sens stă în misterul inimii”. Să te ferească Dumnezeu de gelozia acestui mister, căruia unii dintre noi nu-i pot pune frîu. E destul, nu-i aşa?

*

Plictiseala? O absenţă a fiinţei proprii, care nu se poate răsfrînge nici în sine, nici în lucrurile din jur, deşi rămîne conştientă de sine. Valéry vorbeşte de o „nonexistenţă sensibilă”.

*

Există, se pare, o plictiseală decorativă şi… lucrativă, formă vicleană a puterii. „Se crede îndeobşte că arta de-a plăcea este un mijloc puternic de a face avere; A şti să te plictiseşti în societate este o artă care aduce mult mai mult. Talentul de a face avere, ca şi cel de a avea succes la femei, aproape că se reduce la această artă”, ne povăţuieşte Chamfort.

*

Mă tem că un fizic extrem de „reuşit”, asociat prea adesea cu o eleganţă de dandy, nu e foarte prielnic notei de dramatism trebuitoare fiinţei creatoare. Recunosc, e o obiecţie delicată, pe care însă o menţin. Chiar dacă există excepţii. Îndeobşte natura nu înzestrează la superlativ toate laturile persoanei. Am cunoscut un literat nu lipsit de talent, din generaţia mea, V. S., care mi-a fost o perioadă coleg la redacţia Familiei. Era atît de suficient, încît aveam impresia că nici nu catadicseşte să se afirme în chip mai apăsat ca scriitor pentru a nu strica armonia prezumată a făpturii sale ce viza pesemne perfecţiunea. Se complăcea într-o boemă ţeapănă, într-o poză plină de morgă, preferînd un repaos lenevos unei activităţi mai susţinute indiferent de natura ei, după ce şi-a prelungit studenţia timp de vreun deceniu. Narcisismul deborda din toată făptura sa crispată de dandy ce nu se desparte nicio clipă de propriul cult, căruia abia sfîrşitul prematur i-a pus capăt.

*

Nu uit o vorbă de resignare luminoasă, pe care o repeta V. L.: „Îmi plac aceste lucruri doar pentru că există”.

*

Flaubert, adversar al votului universal: „Cum adică, un nebun sau un idiot să aibă acelaşi vot cu mine?”.

*

De departe cel mai înzestrat orator al politichiei noastre de azi e Crin Antonescu. Nu-mi dau seama încă dacă fineţea verbului d-sale pleacă de la om ori omul profită de fineţea propriului verb ce-i ameliorează calitatea.

*

Încă un element în favoarea seninătăţii spiritului Greciei antice: nicăieri în vestigiile sale se pare că nu se află nicio imagine a beţiei solitare, nici cea a degradării patologice prin beţie. Să fie o dovadă a unei societăţi sănătoase, bucuros-conviviale, spre deosebire de societatea modernă, fărîmiţată în solitudini înţesate de interdicţii? Alcoolul era socotit un mesaj zeiesc, creînd starea de enthousiasmos, adică dislocarea sufletului de către o divinitate care-i ia locul în fiinţa omenească. Să fi constituit o asemenea concepţie o pavăză împotriva alcoolismului excesiv, despiritualizat, de ordin clinic? Căci enthousiasmos-ul nu părea dispus a descinde în delirium tremens…

*

Strîngi însemnările de jurnal astfel cum o pasăre adună şi rînduieşte firele de iarbă uscată pentru a-şi face cuibul.

*

„Nu sînt nici atît de inteligent, nici atît de prost încît să am un răspuns la o asemenea întrebare” (Eugen Ionescu).

*

Înaintarea în vîrstă prezintă o similitudine cu frecventarea artei. Nu „căleşte”, ci sensibilizează, fragilizează fiinţa. Preface momentele conştiinţei noastre în folii străvezii prin care întrevezi, spectacular, Neantul.

*

Cum îi priveşte pe bătrîni un tînăr? Depinde de germenii senectuţii pe care-i are în el. Dacă începe să perceapă pustiirea, căderea, dezastrul înaintării în vîrstă, manifestă un interes afectiv, un simţămînt al comprehensiunii lăuntrice. Dacă aceşti germeni sînt de proastă calitate, simpli saprofiţi ai prezentului, îi dispreţuieşte „sănătos”, trecînd fără păs mai departe.

*

Încerc un sentiment special, de distanţare şi apropiere, de acceptare solemnă şi de familiaritate faţă de longevivi. Am aflat de curînd de la tv. că a murit Rosa del Conte, la 103 ani (cu vreo trei decenii în urmă, ultrainformatul Adrian Marino îmi spunea că n-ar mai fi fost în viaţă!). Ernst Jünger a trăit şi el 103 ani, Julien Green 98, Maurice Nadeau a ajuns centenar. Avem şi noi cîţiva venerabili nonagenari precum Neagu Djuvara, Mihai Şora, Ionescu-Quintus, Ovidiu Drimba… Mă atrage la aceste persoane o „promisiune” de prelungire a propriei vieţi, de bună seamă în virtutea instinctului de supravieţuire şi mă distanţează cred că aspectul lor obiectivat, oarecum anorganic. Întrucît dacă fiinţele fragede, copiii, fetele ne îndeamnă la comparaţii florale, dacă bărbaţii în puterea vîrstei pot avea similitudini cu arborii vînjoşi, bătrînii bine conservaţi par a aparţine regnului mineral. Au o duritate răbdătoare, o rezistenţă infraumană, de rocă. A. E.: „par nişte gisanţi”.

*

Am aflat abia de curînd, nu fără surprindere, că Traian Băsescu e preşedintele (de onoare) şi al Institutului Cultural Român! Comentariul lui A. E. : „Se vede că exemplul genialului cîrmaci e încă primejdios, asemenea unei fiare scăpate de la grădina zoologică şi care se plimbă liberă pe străzi”.

*

Opinia lui Ortega y Gasset, după care o mare şansă a iubirii durabile o constituie despărţirea celor doi parteneri. Aşa e. Fluxul sentimental stagnează aidoma unui film care, întrerupîndu-se, se opreşte brusc la o imagine ce, în fixitatea sa, sugerează definitivul.

*

Aroganţa sa e ţîfnoasă, stupidă. N-are clasă. E atît de bornat încît, efectiv, n-are cum să se sprijine pe sine. Voind să se autoadmire, calcă-n străchini, voind a fi admirat de alţii, calcă-n gol, riscînd a-şi rupe picioarele.

*

„Neliniştiţi de absenţa lui Tudoran din România literară îl chemăm astă-seară pe Niki. Ne confirmă presimţirile sumbre. Denunţat ca «antisemit» la Departamentul de Stat, nu i s-a mai prelungit contractul pînă în 2000 şi ceva, ci doar pe 1999. Cu condiţia probabilă să nu mai scrie nimic politic. În orice caz, cu umor sau fără, Manolescu constată că el se bucură de mai mare libertate de opinie în năpăstuita Românie decît Tudoran în ţara-far a democraţiei şi a drepturilor omului. Sîntem cu toţii amari şi amărîţi. Pe cînd domnii Ioanid şi Manea stăteau destul de cuminţi în banca lor, iar rabinul Moses pleda pentru regimul Ceauşescu în Statele Unite, eu scriam, în 1983, împotriva primului editorial antisemit din Săptămîna (al lui Vadim Tudor). Dup㠒89, acelaşi Vadim scoate un ziar făţiş antisemit cu acordul regimului iliescian şi al lui Roman, iar evreii de la Muzeul Holocaustului sau din împrejurimi nu denunţă România Mare incitatoare la ură împotriva ungurilor şi evreilor, ci pe filosemiţii Manolescu şi Tudoran, care au adăpostit în revistele lor din Bucureşti şi Washington (România literară pentru Niki, Agora şi Meridiane pentru Tudoran) protestele împotriva antisemitismului real. Ce impostură!” (Monica Lovinescu, la 9 noiembrie 1998).

*

A rafina necontenit în materia spiritului înseamnă a înclina în chip natural spre sofism. Şi totuşi…

*

Forţa misterioasă a imperfecţiunii care constă în capacitatea ei inclusă de-a se reforma, faţă cu perfecţiunea care pare epuizată prin însăşi condiţia ei. Aplauze pentru imperfecţiune! În cazul acesta perfecţiunea n-are nicio şansă? Ba da, să postuleze nu doar un sfîrşit absolut ci şi un început absolut.

*

Paradoxala virginitate implicată în actul de revoltă. Căci şi demonia poate avea stările sale inaugurale, de prospeţime. Candoarea eroismului negru.

*

O imagine a aşa-zisului postmodernism: acesta nu e o maşinărie a înaintării, ci un soi de elice care, rotindu-se din ce în ce mai repede, devine cvasiinvizibilă. Contururile, formele, reliefurile se amestecă în loc de-a se succede, se şterg, astfel încît îşi face loc anodinul, nesemnificativul, vidul rebel ori resignat. Pe un ecran tot mai amplu.

*

„Sensibilitatea extremă îi face pe actori mediocri; sensibilitatea mijlocie face sumedenie de actori proşti; iar lipsa totală de sensibilitate îi pregăteşte pe actorii inegalabili” (Diderot). A. E.: „Mă tem că, bunăoară, multadmiratul Dinică n-a fost decît o brută ce s-a jucat pe sine fără complexe”.

*

De la o vreme, te încurajezi pur şi simpul trăind.

*

Pentru a-ţi da seama de sigiliul original al scrisului unui autor e util să recurgi la un epigon al său. La acesta originalitatea în chestiune intră în inexorabilă evidenţă precum untdelemnul la suprafaţa apei.

*

Din cînd în cînd apar astfel de rînduri întristate cu privire la Nichita Stănescu: „El a luat toate compromisurile la rînd, de la poezia antirăzboinică trecînd prin toate fazele poeziei militante, pînă la poezia naţionalistă. Se pare că «nebunia» talentului cheamă după sine «nebunia» faimei. E ca o intoxicare alcoolică, în fapt paralelă şi sincronă cu cealaltă - nu mai poţi da înapoi. Nevoia de succes, de faimă, de exhibare. Nu mai poţi stabili unde se termină prietenia, generozitatea şi unde începe setea de a epata, de a acroşa, de a cuceri noi şi noi fani, nemaiţinînd cont cine sînt aceştia şi care este calitatea lor intelectuală, morală etc. Totul la Nichita părea o punere în scenă, în vederea cuceririi de adepţi, de admiratori ai persoanei şi ai poeziei sale. Dar nu este situaţia oricărei vedete a zilelor noastre intoxicate de publicitate, de reclame mai mult sau mai puţin subtile, insinuante, insidioase? Între Fiziologia poeziei, ca să-l cităm chiar pe Nichita, şi patologia omului de succes, sau mai blînd spus alienarea sa, ne mişcăm stînjeniţi, uimiţi şi trişti, contrariaţi, cu inima strîns㔠(Ion Lazu).

*

O veste care i-ar putea dezmetici şi ea pe gauchiştii întîrziaţi, dacă şi-au mai păstrat o doză de bună credinţă. E foarte probabil ca Albert Camus să fi fost asasinat printr-o dispoziţie a Kremlinului. Cotidianul italian Corriere della Sera publică un articol unde arată împrejurările în care celebrul scriitor şi-a pierdut viaţa în ceea ce părea a fi fost un accident de automobil, la 4 ianuarie 1960. Scriitorul şi traducătorul său din literatura rusă, cehul Jan Zabrano, după cum s-a constatat consultîndu-se ediţia integrală a jurnalului său, apărut postum, Toată viaţa, a relatat o discuţie cu o cunoştinţă din Rusia care avea relaţii cu KGB. Discuţie din care a reieşit că a avut loc o „lichidare” a lui Camus, executată de către spionajul sovietic, la ordinul ministrului Şepilov (căzut nu peste multă vreme în dizgraţie). Cum anume? S-a umblat la un pneu al maşinii scriitorului. Motivul? Articolul lui Camus, publicat în Franc-Tireur, în martie 1957, în care acesta denunţa „masacrele ordonate de Şepilov” în Ungaria, la invadarea ţării de către Armata Roşie, reluînd subiectul unui discurs ţinut cu trei zile mai înainte în sala Wagram din Paris, care a avut o largă rezonanţă. În plus, Camus a luat partea lui Pasternak, cel defăimat în patria sa, la primirea Premiului Nobel pentru Doctor Jivago. Iată, prin urmare, cum e foarte posibil ca autorul Ciumei să se adauge listei scriitorilor ucişi sau împinşi la sinucidere de către regimul admirat de Aragon, Eluard, Nadeau şi de alţii, listă din care fac parte Esenin, Maiakovski, Mandelstam, Babel, Tzvetaeva, Fadeev…

*

Dorinţa de-a scrie mai mare decît dorinţa de-a citi. Ori semnul unei tinereţi excesive ori al bătrîneţii (nu cutez a spune excesive).

*

Au început să mă salute pe stradă femeile: „E vînt şi-orice speranţă e pierdut㔅

*

Mi-am dat seama, călătorind, că există o carte unanimă, luată în considerare mai mult decît Biblia: Mersul trenurilor. E aproape cu neputinţă ca, în compartimentul în care se află cîţiva pasageri, măcar unul să n-o consulte cu pietate, să nu-i aspire îndelung exactităţile mistice, să nu cadă în extaz ţinînd-o în mîini ca pe un dar al unei divinităţi tehnice supreme.

*

Lectura preferată a uneia dintre pisicile mele a fost azi dimineaţă Decameronul, volum pe care l-a dat jos din raft şi asupra căruia s-a oprit îndelung cu privirea.

*

„Şi, cu cea mai mare bunăvoinţă, nimeni nu poate fi şi «oficialitate» şi om” (Ibsen).

*

Te-ai exprimat. Mulţumeşte-te cu atît.

© 2007 Revista Ramuri