Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Critica, un mod autoscopic

        de Paul Aretzu

Ştefan Borbély a publicat trei cărţi de critică, Cercul de graţie (2003), O carte pe săptămână (2007) şi, de curând, Existenţa diafană (Ideea Europeană, Bucureşti, 2011), adăugându-se celor de eseuri şi de istorie literară. Exerciţiul cronicii literare implică două aspecte care ţin de profesionalismul scriitorului, actualizarea necontenită a lecturii şi activarea atitudinii interpretative. Ştefan Borbély alătură şi un corelativ moral: „Existenţa diafană reprezintă, deopotrivă, un program personal şi o finalitate, ca de altfel şi un exorcism: de a ajunge, prin intermediul scrisului foiletonistic, continuu, deasupra mizeriei pe care o trăim, dincolo de prezentul promiscuu pe care trebuie să-l înfrângă majoritatea cărţilor pe care le citim” (Către cititori, p. 5). În fond, nu e altceva decât catharsisul, care ne transportă în lumea ideilor. Deducând dominantele literaturii actuale, el observă două caracteristici, una de „ideologizare”, ca reacţie la realitatea ultimelor două decenii, şi alta, a prezenţei unui „sentiment al târziului existenţial, al sfârşitului”, ca urmare a decepţiei.

Autorul nu are nicio dificultate în a aborda genuri şi specii diferite, scriitori cu diverse orientări sau provenind din generaţii deosebite. Deşi este de la sine înţeles caracterul aplicativ, cu referire la cărţi apărute în ultimii ani, nu este nesocotită o imagine integrată, de înţelegere a literaturii ca sistem. Metoda folosită şi mărcile subiective ale criticului armonizează autorii comentaţi. Acesta impune, de-a lungul cărţii, ideea unei arte a lecturii, asumând misiunea prietenoasă de călăuzitor într-o lume a valorilor diafane. Stilul lui Ştefan Borbély este suplu, pătrunzător, ocolind convenţionalităţile, concentrând în scurte definiri caracteristicile unor opere, unor fenomene literare, o idee consistentă, scriind despre „traiectoriile fisionale din Bibliografia general㔠(p. 11) şi, tot în cazul lui Mircea Horia Simionescu, „anarhia sublimă a libertăţii reprezintă cheia de boltă sub care scriitorul îşi caligrafiază toate evaziunile epice” (p. 13), despre studiul fundamental al lui Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, „ne aflăm în faţa unei sinteze conceptuale de mare calibru, a cărei principală preocupare este să prezinte metamorfoza diacronică a ideii de «balcanitate» în cultura română prin raportarea ei la modernizarea culturii şi civilizaţiei autohtone de după 1821” (p. 25), despre Dan C. Mihăilescu, „Spectacularul, ca şi exactitatea inspiraţiei sunt principalele calităţi ale lui Dan C. Mihăilescu, lor adăugându-li-se harul formulărilor memorabile, incandescenţa participaţiei – nu în ultimul rând – graţia suculentă a polemicii” (p. 39), despre autorul romanului Un Burgtheater provincial, „Puţin mai spre margine: un Livius Ciocârlie din ce în ce mai respectat, din ce în ce mai vizibil: exasperat că i se întâmplă numai lucruri bune, sfielnic cu propria sa glorie, proiecţie umilă a propriului său prestigiu, doritor de anonimat, de evenimente neînsemnate, de o insignifianţă care i se refuz㔠(p. 332), şi exemplele pot continua, cu aceeaşi elocvenţă.

Modalitatea criticului nu este descriptivă, ci în esenţă analitică, făcând totodată exerciţiul unei subtile înclinaţii polemice, susţinute numai la nivelul ideilor. Această atitudine îl face să atribuie, cu imparţialitate, calităţi şi obiecţii aceleiaşi cărţi. Despre necesitatea unei revizuiri a literaturii române, pe care o susţine Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, afirmă: „după ce înlătură toate miturile identitare distorsionate, autorul le înlocuieşte tot cu un… mit, acela al axiologiei estetice” (p. 48). Lipsit de prejudecăţi, criticul îşi ia ca argumente confruntarea directă cu textul şi recursul la informaţia teoretică şi la experienţa culturală.

Ştefan Borbély diseminează în textele critice propria gândire estetică, optând pentru atitudinea ludică, participativă, pentru sincronism şi libertate, pentru pluralism, pentru potenţialul contraculturii, pentru valorizarea unor coduri diverse, textualist, psihanalist, experimentalist, postmodernist, comparatist, pentru modelul vitalist nietzschean. În textul rezervat Panoramei critice a lui Marin Mincu, în dezacord amiabil cu acesta, susţine neoexpresionismul echinoxist, din care el însuşi provine, şi importanţa generaţiei optzeciste. Uneori, cronica ia aspectul unui exerciţiu de admiraţie: „Mincu e un spărgător de cutume şi de valori: un «barbar» nonconformist, un căutător de generaţii revoltate în lumea poate prea aşezată a literaturii noastre, un om care a întreţinut ideea că ierarhiile există doar pentru a fi puse în discuţie şi pentru a fi bulversate, că inconfortul ideilor e făcut pentru a dinamiza viaţa colectivă şi pentru a-i brusca pe cei leneşi, că nu se poate trăi în literatură fără gura de aer proaspăt a competiţiei şi polemicii cu cei din jur – şi, adesea, chiar cu tine însuţi” (p. 64). De fapt, în acest tablou, ca şi în altele, se identifică principii pe care criticul însuşi le asum㠖 se recunoaşte, aici, indirect, un autoportret conceptual.

Inexistenţa unor prejudecăţi şi lipsa de inhibiţii ne dau imaginea unui, întâi de toate, cititor autentic, întors prin rafinamentul evaluării critice la o coabitare osmotică, la o familiaritate cu autorii comentaţi, sprijinit de o hermeneutică sigură şi pe o integrare comparatistă. Impresionează volumul şi calitatea argumentelor culturale pe care criticul le invocă la tot pasul, amănuntele expresive care dau textelor un captivant aspect narativ. În cartea despre Mateiu Caragiale, îi sugerează lui Ion Vianu o similitudine, cara îi scăpase, cu romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Criticul este atras de statura unor spirite universaliste, precum Matei Călinescu (despre care a publicat o carte) şi Adrian Marino. Jurnalul celui din urmă, comentat la apariţie atât de contradictoriu, exprimând poziţia unui mizantrop şi a unui dezabuzat, îl determină pe critic să facă eforturi de a-l înţelege: „Când – după 1989 – istoria nu l-a confirmat (din nou…), Marino s-a simţit trădat mai abitir ca niciodată. Veninul deziluzionat al Vieţii unui om singur vine de aici: nu din confruntarea cu o cultură ingrată sau cu persoane care o deservesc, cum am fi îndreptăţiţi să credem citind cartea, ci dintr-o tragică, dureroasă inadecvare.” (p. 114).

Ştefan Borbély con-textualizează, extrapolează, integrând opere, autori în reţele culturale, sociale, istorice cât mai concludente. Deşi cărţile constituie partea diafană a existenţei, susceptibilă de transcendenţă, aceasta are nevoie de un suport explicativ, generativ. Sunt interpretate fenomene estetice, curente şi mişcări literare, atitudini – cum ar fi contracultura, începută la noi în anii şaizeci, elogierea negativismului, a inerţiei şi a aneantizării, proprii postmodernismului şi douămiismului, s(c)ăpând în esenţa textelor, spre imuabilitate.

Diversitatea cărţilor comentate este reperul unui cititor ahtiat, nu lipsit de un plan de lectură, preocupat de teme stringente, cum ar fi subcultura şi contracultura, reprimarea mişcării yoga în anii ’80, memorialistica, interviurile şi corespondenţa unor scriitori renumiţi, dedesubturi privind folosirea fondurilor Uniunii Scriitorilor, de-a lungul timpului, titluri de cărţi incitante, problematizate, Istoria secretă a literaturii române (Cornel Ungureanu), Noica şi mişcarea legionară (Sorin Lavric). Doi poeţi importanţi sunt comentaţi comparativ, Ion Pop şi Mircea Petean. Ei reprezintă şcoli poetice diferite, neomodernismul anilor şaizeci, cu accente expresioniste, şi postmodernismul. Temperamental, Ion Pop este un melancolic discret, pe când Mircea Petean are sentimentul sfârşitului mai acut apocaliptic.

Criticul se dovedeşte a fi un moralist lucid, echilibrat, inteligent, făcând o radiografie corectă a societăţii române, aflată în disoluţie, dominată de un politicianism veros, trimisă, din interese meschine, la marginea istoriei. El pledează pentru responsabilizarea elitelor, pentru reţeta culturală, pentru depăşirea provincialismului, pentru o afluire teleologică a societăţii. De altfel, criticul nu face niciodată numai critică, el extinde eseistic ideile, face digresiune în cel mai nobil sens, îmbogăţind şi împrospătând discursul, având ţinte multiple, literaturizând critica, nu în sens retoric, de a o înfrumuseţa, ci de a o în-sufleţi. Nici academic, nici debordant, stilul lui Ştefan Borbély este unul natural. Rafinat, echilibrat, cultural, el lasă loc, în orice moment, unei rezerve. După modelul nietzschean, asumat, urmăreşte aspectele tari ale operelor, propriul discurs fiind o concentrare de energie. Uneori, însă, devine nostalgic şi sentimental, ca în cazul profesorului său de ritualistică şi folclor al obiceiurilor, Nicolae Bot, remarcând şi deplângând scăderea interesului pentru etnografie. Altă carte, Scriitori români de science fiction, de Cornel Robu, dezvăluie subterfugiile folosite de scriitorii din domeniu pentru a eluda cenzura. Nobleţea sa pedagogică îl determină să prezinte cărţile unor autori tineri, mulţi debutanţi. Are un apetit special pentru cărţi provenind din domeniul cercetării academice, ca lucrări de doctorat.

Cartea de amintiri a scriitorului de la Chişinău, Leo Butnaru, Copil la ruşi, îi trezeşte criticului, prin simpatie, propriile evocări sensibile: „Am văzut, aici, cu bucurie – dar şi cu o implicită surprindere – că am trăit, copii fiind în acelaşi timp, dar la o mare distanţă în spaţiu, aceleaşi mituri fabuloase […]” (p. 260). Empatia este vădită şi când se ocupă de volumul de epistole dintre Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu (mort în 1990, la 35 de ani). Există în cronici indicii ale dialogului ludic pe care criticul îl poartă cu scriitorii.

Cartea lui Ştefan Borbély se citeşte cu folos şi cu plăcere, reconfirmând personalitatea sa complexă, riguroasă, artistă, moralistă, oferindu-ne cu mare competenţă o panoramă a vieţii literare româneşti a ultimilor ani, cu extensii eseistice în domenii multiple, estetic, ideologic, cultural, social, filosofic. Despre sine afirmă: „Din «şcoala» lui Liviu şi a Ioanei Petrescu fiind, am învăţat de la ei o «lecţie» de care m-am ţinut consecvent, deşi reconvertind-o într-o direcţie ludică, am ajuns s-o conotez cu câteva ingrediente histrionice şi ludice extrase din opera lui Nietzsche. Pentru Liviu şi Ioana Petrescu, actul de impersonalizare exprima precondiţia oricărei manifestări literare sau intelectuale: intelectul – ne sugerau ei – reprezintă mijlocul prin care existenţa, oricât de tumultuoasă sau ulcerată ar fi ea, se decantează în serenitate, asemenea grafitului care devine diamant. Multe analize pe care le făceam cu ei porneau în nod inevitabil din biografie, pentru a atinge, prin sublimare, tensiunea suprasenzorială, cristalină a ideilor.” (p. 108-109).

© 2007 Revista Ramuri