Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O carte vie

        de Florea Miu

Dintre cărţile apărute la editura timişoreană Brumar, am zăbovit în această vară - cu destul folos – asupra celei semnate de Silvia Kerim sub titlul, oarecum melancolic, Amintirea ... ultimul interviu (Timişoara, 2011). Paginile sunt pline de viaţă (oameni, evenimente, deveniri), dar de o viaţă încărcată de sensul perenităţii, surprinsă în memorabile evocări ale unor iluştri protagonişti ai artei româneşti contemporane – îndeosebi ai artei scenice.

Din lumea literelor, autoarea i-a „întâlnit”, în traseele sale memorialistice, pe Nicolae Breban, Barbu Brezianu, Mircea Dinescu ori marele poet rus Evgheni Evtuşenko. De-a dreptul savuroase, amintirile nonagenarului Barbu Brezianu surprind, secvenţial, imagini dintr-o lume românească devenită deja inimitabilă istorie, cu atât de pregnante pagini spirituale şi momente pitoreşti. Craiova adolescenţei sale „era un oraş superb”, pastrându-şi „aspectul boieresc. A fost şi este (sic!) un oraş plin de biblioteci, cu grădini vaste, cu parcuri impresionante” (p.35). Lăsând la o parte dezastrul cultural-edilitar postdecembrist, observaţiile sale se susţin, într-o anumită măsură, şi acum. Puternic marcat de întâlnirea cu Ion Barbu, profesorul său de matematică la orele căruia se citeau şi se comentau Mallarmé sau Paul Valléry, Barbu Brezianu este, apoi, puternic impresionat de dureroasa singurătate a senectuţii dramaturgului Alexandru Davilla: „Davilla era tare prăpădit, locuia într-o magherniţă, lângă un spital, care pe atunci se chema Antoniu, undeva între Piaţa Buzeşti şi Şoseaua Kiseleff. N-avea familie, n-avea pe nimeni, bietul Davilla. Un dramaturg atât de mare, un adevărat român, trăia singur, era abandonat de toată lumea. (...) Autorul lui Vlaicu Vodă era aproape infirm” (p.39). Într-o cu totul altă lumină îi apare Mateiu Caragiale, pe care îl consideră un „personaj de legendă”, „de o boierie fără cusur”, creionându-i, în câteva rânduri, un nobiliar portret: „Tocmai apăruseră Craii de Curtea Veche. Drept urmare, Comarnescu (Petru Comarnescu, n.n.) ne-a invitat la el. (...) Mateiu Caragiale a sosit într-o birjă cu doi cai. Era extrem de elegant: costum gri închis din stofă fină, purta papion, mănuşi albe, din piele, aşa-numitele „glacé”, pălărie cu boruri largi. A dat mâna cu noi toţi. Ne-am şi fotografiat în grup. Noi roiam în jurul lui ca nişte mici albine. Doar că el era tare taciturn. Abia dacă a scos două cuvinte” (p.40). La George Enescu, pe care, de asemenea, l-a cunoscut, remarcă simplitatea, modestia şi blândeţea firii genialului muzician: „Modestia lui proverbială se adeverea şi în atari împrejurări (invitaţia la Vila Luminiş, din Sinaia, n.n.). Enescu ne-a întâmpinat la uşă, fără niciun fel de protocol. Simplu, firesc, cordial. Acolo, la Luminiş, de câte ori veneau invitaţi la acest intim recital, uşa era deschisă, iar gazda, George Enescu, îşi primea oaspeţii cu bunăvoinţă, strângând mâna fierăruia dintre noi. Era întotdeauna îmbrăcat sobru, într-un costum negru, cu cămaşă albă şi, fireşte, cu cravată ... Surâzător, binevoitor!” (p.41).

Admiraţia eruditului om de cultură faţă de Brâncuşi, expusă şi în acest dialog, este un patetic îndemn la respectul cuvenit valorilor creatoare chiar şi în „vremurile urâte pe care le trăim” şi în „această lume agresată de mediocritate” care îşi sfărâmă modelele spirituale fără a pune altele în loc.

Confesiunile lui Nicolae Breban adaugă note noi pe portativul grav al artei scrisului, dezvăluind resorturile ce au stat la temelia alcătuirii unei opere literare incontestabile: „După părerea mea, în creaţie ori eşti bun, ori nu eşti deloc... Nu poţi fi bun „de mâna a doua” ... Şi mai cred într-o anume, foarte specială, teamă de ratare. E un stimulent foarte fecund. Am trăit multe ratări, încă de tânăr ... Cunosc, de aceea, foarte bine psihologia ratării. Numai ea, spaima de ratare, te poate face să-ţi mobilizezi toate forţele” (p. 17). Aria prieteniilor sale este ilustrată îndeosebi de Nichita Stănescu, pe care îl consider㠄călăuza mea către lumea literaturii române”, iar modelul său de viaţă este întruchipat de propria-i mamă („un model de maternitate specială”).

Făcând referire la o emisiune televizată, autoarea rezum㠄un duel efervescent, scânteietor, între doi poeţi: Evtuşenko şi Dinescu”, realizat cu prilejul scurtei vizite a marelui scriitor rus în ţara noastră. Sensul umanist al discuţiei celor doi (recunoscuţi pentru atitudinea lor nonconformistă, neconvenţională) este de reţinut aşa cum ni se prezintă: „Am fost de acord cu faptul că politicienii lumii ar trebui să cheltuiască mai puţini bani cu înarmarea, cu stârnirea unor războaie nu prea justificate şi să aloce mai mulţi bani şi mai multă energie pentru «înarmarea morală». Poeţii au pledat pentru «căinţă», pentru nevoia de regret faţă de toate crimele comise, şi în capitalism şi în comunism” (p.63).

Periplul memorialistic printre oamenii scenei este la fel de impresionant, reunind pe „scena” dialogului nume de primă linie precum Radu Beligan, Liviu Ciulei, Ilie Gheorghe, Angela Gheorghiu, Adela Mărculescu, Marin Moraru, Adrian Pintea, Florin Piersic, Maria Ploae, Răzvan Vasilescu, Gheorghe Visu şi mulţi alţii.

Interferenţele culturale sunt evidente, mai ales în cazul artiştilor-interpreţi foarte ataşaţi de universul şi viziunea operei literare pe care actorii o transpun teatral. Imensul talent al craioveanului Ilie Gheorghe iese în relief tocmai prin măiestria de a fi dat şi mai multă viaţă rolurilor interpretate, fie că este vorba de Shakespeare, fie de concitadinul său Marin Sorescu. Jucându-i magistral, actorul le conturează şi le promovează lumile creatoare, ataşându-se spiritului lor creator. „... După ce am jucat Iona, la Dublin, actorii prezenţi în sală şi criticii au spus: «Acum avem sentimentul că ştim şi noi să vorbim româneşte»”, mărturiseşte Ilie Gheorghe una din reuşitele sale, explicându-ne, în continuare, legăturile sale sufleteşti cu marele scriitor din Bulzeştii Doljului cucerit de arta interpretării şi de mărinimia omului: „Sorescu m-a iubit extraordinar de mult. La fel şi eu. Îi datorez enorm! Sorescu a socotit «Iona al meu» cel mai bun spectacol pe care el l-a văzut vreodată. Mi-a dăruit cărţile lui cu dedicaţii emoţionante ... Am spus foarte multe poezii de-ale lui cât a trăit. La fel, şi după moartea lui, de câte ori a fost sărbătorit. ...” (p.84).

Exemplele, desigur, ar putea continua, spre a susţine astfel ideea unei cărţi pline de multe adevăruri despre oameni la fel de adevăraţi, aşa cum ar trebui să arate orice carte vie.

© 2007 Revista Ramuri