Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Turnirul de Poezie de la Efes

        

Gabriela Gheorghişor

Cununa de Lauri de la Efes

Veghează, Apollo, la greaua-ncercare! De-astă dată, lupta noastră fuse şi mai crâncenă, dar nu pentru frumoasa Elena din Sparta, ci pentru Cununa de Lauri de la Efes. La cea de-a doua ediţie a Turnirului poeţilor, care a avut loc la Kuşadasi, aproape de Efes (23-30 septembrie 2012), s-au înfruntat trei echipe: Craiova (câştigătoarea, în faţa Bucureştiului, a primei ediţii, organizate la Leptokaria, lângă Muntele Olimp), Arad şi Iaşi. Despre regulamentul concursului şi despre acest proiect spectaculos al U.S.R. am scris pe larg anul trecut, în Ramuri şi România literară.

Reamintesc faptul că este vorba despre o confruntare poetică directă, în trei runde de lectură a unor poeme inedite, cu eliminări după fiecare etapă, conform punctajului acordat de juriu. Oficiul acordării notelor a fost înfăptuit, la această ediţie, de către Gabriel Chifu (preşedintele juriului, laureatul Cununii de Lauri de la Muntele Olimp, care a susţinut şi un recital de poezie), Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea (ocupanţii treptei a doua a podiumului, tot la ediţia inaugurală), Mircea A. Diaconu, Marian Drăghici, Gabriel Coşoveanu şi Adrian Lăcătuş. Cei optsprezece poeţi care şi-au încrucişat glasurile şi versurile au fost: Paul Aretzu, Cristian Liviu Burada, Ioana Dinulescu, Ioan Lascu, Adrian Popescu, Petre Tănăsoaica (din Filiala Craiova a U.S.R.), Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa, Ioan Moldovan, Traian Ştef (din Filiala Arad), Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Adi Cristi, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu (Iaşi). Premiul pe echipe a revenit Aradului, premiul publicului, lui Lucian Vasiliu (exuberant prin „ludicul valah în port oriental“, „trist ca o lebădă/ cu gripa aviară în Delta Dunării“), iar Cununa de Lauri de la Efes, lui Adrian Popescu (clujean care a jucat, în calitate de invitat, în echipa Craiovei). O victorie cu atât mai merituoasă, cu cât poetul a avut „aripa“ stângă rănită (ceasul rău îi scosese în cale o groapă, pe o stradă întunecată din Bucureşti, în seara dinaintea plecării în Turcia), prilej pentru comilitoni să-l suspecteze, glumeţ, de o ingenioasă reprezentaţie teatrală spre impresionarea juriului. Juriul a fost însă impresionat mai mult de „costumul negru“, din poemul omonim. Din punctul de vedere al interpretării scenice, s-a detaşat, mai degrabă, Gheorghe Mocuţa, care, printre altele, ne-a „povestit“ ceva despre un poet patriot căruia „i s-a pus pata“. Adrian Popescu a fost urmat îndeaproape, în clasament, de Ioan Moldovan, nu „vesel şi mort“, cum zicea într-un vers, ci la fel de blând ca visul „timpului tandru“. În general, concertul poetic s-a desfăşurat pe game diverse şi în tonalităţi diferite, de la grav la andante, de la un abulic basso continuo la vioaie ritmuri de scherzo. Tot acum, s-a născut şi moda poemelor ocazionale pe teme simbolico-mitologice, reverii culturale sau improvizaţii jucăuşe, absente la ediţia precedentă. O notă dominantă mi s-a părut şi invocarea, în poezie, a prietenilor poeţi, morţi sau în viaţă, uneori o formă subtilă de autolegitimare prin alţii, dar şi un indiciu al conştiinţei apartenenţei la o „cast㓠deosebită, tot mai enclavizată şi mai stingheră în lumea contemporană, o lume a divertismentului ieftin şi a pragmatismului feroce.

Emoţia competiţiei din programul de lecturi s-a topit însă în „slava stătătoare“ de pe teraselele hotelului Sealight din Kuşadasi, unde domnea atmosfera lenevoasă a Isarlâkului, spartă, totuşi, de unii „atleţi“, prin reprizele de înot în mare (în paranteză fie spus, pe plajă, provocată de Gabriel Chifu, am stabilit şi un top al pântecelor poeticeşti, dar pe care nu-l mai divulg aici). La Troia, unde ne-am oprit vreo oră, nu se mai află decât ruinele palimpsestice ale cetăţii, arse de soare, şi o butaforie de lemn a calului troian, în care turiştii se îngrămădesc să facă fotografii. Din belşugul culinar şi bahic al hotelului, de Pays de Cocagne (sau un fel de rai al lui Parpanghel), ne-au scos chemările mirobolante ale spaţiului pe unde au trecut şi coloniştii greci, şi Alexandru Macedon, şi cuceritorii romani: Efes (cu Templul lui Hadrian, Biblioteca lui Celsus şi Teatrul Mare), Priene (unde se pastrează rămăşiţele unui templu al zeiţei Athena), Milet (oraşul lui Thales, unde am admirat fresce în piatră cu grifoni), Didyma (din care răsar coloanele uriaşe ale Templului lui Apollo). Dacă n-ar fi existat un nebun ca Herostratos, care a ţinut să rămână neapărat în istorie, prin incendierea Templului lui Artemis, ori năvălirile ulterioare de barbari, am fi văzut şi una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Din periplul nostru fascinant n-au lipsit nici locul în care a trăit, înainte de ridicarea la ceruri, Fecioara Maria, nici mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul. Întreg spaţiul acesta, care pe orizontală poate fi străbătut, azi, relativ simplu, reprezintă, de fapt, un mozaic istoric, de culturi şi civilizaţii, care coboară pe verticala timpului până la rădăcinile hitite ale populaţiilor de pe ţărmul sudic al Mării Egee. S-au întâlnit, astfel, în călătoria pe meleagurile turceşti, şi forfota veselă şi cosmopolită de la Çanakkale (portul din Dardanele, unde am făcut popas, atât la dus, cât şi la întoarcere), şi măreţia arhitecturală a vechilor greci, şi smerenia creştină, şi pitorescul oriental: rugile matinale ale muezinilor, baclavalele şi alte prăjiturele însiropate până la leşin zaharic, whisky-ul american şi coniacurile franţuzeşti scoase de sub tejghea, la cererea alogenului pretenţios ce a descoperit, întâmplător, unde stă ascuns㠄comoara lui Ali-Baba“ (sau, eventual, prin sensibilizarea cu un bacşiş a barmanului), bazarul cu de toate (strămoşul mall-ului, nu-i aşa?) şi ispitirea clienţilor „ghiauri“ prin câteva cuvinte în dulcele grai românesc, sfânta tocmeală la preţul mărfii, cafeaua la nisip, palmierii, minaretele şi multe, multe altele.

Aş vrea să mai subliniez două coordonate esenţiale ale Turnirului poeţilor: în primul rând, comuniunea întru poezie, care se înfiripă spontan, în ciuda spiritului competiţional şi a orgoliilor creatorilor (mai mult sau mai puţin camuflate), dublată de euforia unui răgaz de dialog, de cunoaştere literară şi inter-umană, de explorare cultural-turistică împreună cu prietenii şi colegii de breaslă; şi, în al doilea rând, punerea în act a unui proiect de anvergură al U.S.R. (iniţiat de Gabriel Chifu), cu buget exclusiv din sponsorizări. Uniunea Scriitorilor din România mulţumeşte artistului plastic Marcel Voinea, care a realizat, şi anul acesta, trofeele pentru laureaţi, şi tuturor celor care, cu mărinimie şi gând deschis către cultură, au sprijinit financiar a doua ediţie a Turnirului de Poezie de la Efes: Primăria Sectorului 2 – Bucureşti, Consiliul Judeţean Iaşi, S.A. Antibiotice Iaşi, Primăria Botoşani, Primăria Piatra Neamţ, Primăria Oradea, Primăria Municipiului Craiova, Consiliul Judeţean Dolj, Compania EL PRECO, Craiova.

În încheiere, dacă ar fi să compar cele două ediţii ale turnirului poetic, balanţa mea valorică ar înclina înspre prima, deşi nu se poate spune că a doua n-a fost o reuşită. Poate pentru că nivelul general al poeziei citite la Leptokaria a fost mai bun, poate pentru că în juriul anterior s-au aflat criticii literari Nicolae Manolescu şi Dan Cristea, poate pentru că armonizarea unui număr mai mare de participanţi este mai dificultuoasă, poate pentru că n-am mai trecut printr-o „probă a labirintului“, cum a fost rătăcirea prin Bulgaria, poate pentru că nimeni nu scapă de nostalgia originilor, nici măcar reporterul. Şi, probabil, fiindcă el este cuprins, acum, şi de o insidioasă melancolie a sfârşitului. Ediţia următoare va fi organizată de echipa din Arad, care va provoca la confruntare poeţii altei filiale a U.S.R. Până atunci, rugaţi-vă lui Apollo, şlefuiţi-vă armele scrisului, acordaţi-vă lirele, puneţi-vă sufletele sub teascul poetic. Olimpiada s-a dus, Efesiada intră şi ea, cu paşi repezi, în istoria noastră literară. Dar, nu uitaţi, povestea turnirului continuă...

Gabriel Coşoveanu

Poezia fără frontiere

Inspiraţie şi administraţie (pentru acoperirea pecuniară), emoţie şi graţie s-au întâlnit, indiscriminabil legate, la Efes, unde ediţia a doua a turnirului de poezie, un tip de agon inaugurat anul trecut la Muntele Olimp, a reunit mai mulţi stihuitori, mai multe formule şi nu mai puţine ambiţii. Zilele curgeau translucid de calde, sufletele celor rămaşi în cursă făceau ca valurile Egeei: cine va fi câştigătorul? care echipă va fi încununată? Cum va gândi juriul – compus, toamna trecută, din Nicolae Manolescu, Neculai Onţanu, Dan Cristea şi subsemnatul – printre atâţia stimuli, în mijlocul ecourilor venite dinspre Troia, Priene, Milet, Didim? Soarele stratificat, parte inhibant-vechi, grecesc, parte modern şi dinamic, turcesc, a ţinut să nu lipsească, tot mai impetuos, de la reuniunea scriitoricească cu reprezentanţi ai filalelor Arad, Craiova şi Iaşi. Până la urmă s-au impus „vesticii”, iar la individual, între Adrian Popescu şi Ioan Moldovan, juriul l-a preferat, nu fără trombe de argumente pentru ambele variante, pe primul. Laureatul, în momentul ceremoniei – desfăşurate în elegantele spaţii de conferinţă ale hotelului impresionant – semăna cu unul dintre versurile sale: „istovit, bolnav, liber” (în ziua plecării din ţară avusese un accident care-i imobilizase un braţ). Mai puţin liberi se vor fi simţit ceilalţi concurenţi, deşi preşedintele juriului actual, Gabriel Chifu, a ţinut să spună, într-o generalizare firească precum aroma de cafea locală, că adevăratul triumf e al poeziei române de azi, al vitalităţii şi proteismului ei. Cu sau fără nimb, trupa de poeţi şi-a reîncărcat şi fortificat spiritul prin vizite la ruinele în care e atât de bogată zona egeeană a Turciei, situri istorice corect întreţinute, oricum îndeajuns de bine spre a realiza diferenţe semnificative între atenţia acordată acolo moştenirii legitimante şi cvasiindiferenţa din alte ţări, unele destul de apropiate. Cei 18 poeţi, cu toată reputaţia lor de visători, au observat cu precizie cum ştie omul recent să îl respecte pe cel antic şi au lăsat să le scape un mic oftat.

Paul Aretzu

Mai aproape de cultură

Am văzut, anii trecuţi, Grecia şi am fost convins că acolo se află centrul cultural al lumii antice. Călătorind în Anatolia, împreună cu un grup de cavaleri lirici, pentru un turnir donquijotesc (câştigat de cel mai rănit dintre noi), mi-am dat seama că şi în Asia Mică există un asemenea centru (tot grecesc). În periplul nostru am vizitat Efesul, Priene, Miletul, Didimul, doar câteva din salba coloniilor greceşti. Noaptea şi o parte din zi le petreceam în desfătările unui hotel de cinci stele, all inclusiv, cu ieşire la Marea Egee, iar în rest ne minunam de vestigiile cetăţilor, sanctuarelor, propileelor, amfiteatrelor, sistemelor de canalizare, caselor cu funcţii diferite, porţilor din marmură, cu arcuri somptuoase, fântânilor sculptate. Zeii cei puternici au dispărut în istorie ca prin minune, odată cu oamenii cei vechi, întemeietorii. Pe sub soarele torid, printre pietre sacre, o ceată de idealişti căutam poezia timpului. Asemenea celor şapte tineri creştini, zidiţi într-o grotă, reveniţi la viaţă după două secole, speram în învierea lumii valorilor, pentru că nu vechimea zidurilor este emoţionantă, ci măiestria şi armonia umanistă, arhitectura, cultul frumosului, măreţia, prezenţa permanentă, frapantă a omului multidimensional.

Mai aproape de cultură, acesta ar fi putut deveni sloganul călătoriei noastre. Am avut, de asemenea, revelaţia unei ţări, Turcia, aflate într-un proces uimitor de dezvoltare. Peste tot sunt şantiere, se construiesc şosele şi autostrăzi ultramoderne, clădiri frumoase, adecvate unei arhitecturi mediteraneene, colinele, chiar munţii sunt acoperiţi de plantaţii de măslini, turismul şi firmele de transport comercial par neobosite. M-au fascinat bazarul, care îşi are filosofia lui labirintică, siluetele chiparoşilor la întrecere cu ale minaretelor, mulţimea vivace a tinerilor, magazinele deschise până aproape de miezul nopţii, cafenelele şi terasele întinse peste tot, marea calmă şi misterioasă. Orientul (destul de europenizat) îşi are pitorescul inconfundabil. Am văzut bătrâni eterni jucând table la umbra măslinilor, sorbindu-şi imperturbabili cahfeaua gingirlie, am văzut satisfacţia chelnerilor sau a menajerelor din complexul hotelier atunci când li se oferea bacşişul de rigoare, am suportat asaltul negustorilor dispuşi să poarte tocmeli nesfârşite, am învăţat, împreună cu Marian Drăghici, din respect, cuvintele minime, gün aydin (bună ziua), teşekkürler (mulţumesc), türk kahvesi (cafea turcească), kirmizi şarap (vin roşu – foarte bun!), güle güle (la revedere). M-a impresionat, fireşte, trecerea peste Hellespont, care este puntea dintre două continente, dar şi vizitarea cetăţii Troia – Isarlîk (mai curând invenţia lui Schliemann, decât a lui Homer).

Cea mai aproape de sufletul meu a fost călătoria la căsuţa Maicii Domnului (pe o colină), unde Sfânta Fecioră şi-a petrecut ultimii ani şi de unde, după ce a adormit, a fost ridicată la cer. Locul este asaltat de credincioşi, creştini şi musulmani, învăluit în rugăciuni şi în cântări. Am băut cu încredere neabătută apă din cele trei izvoare făcătoare de minuni. Şi mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul este unul dintre centrii sacrului, la care ne-am închinat şi ne-am rugat, copleşiţi de prezenţa harului.

În momentele de răgaz, în camera de hotel cu vedere la mare, am buchisit şi am teologhisit, împreună cu dragul Marian Drăghici – din Cartea Sfânt㠖 Epistola către Efeseni a Apostolului Pavel. Nu voi uita aceste clipe de împărtăşire duhovnicească.

Trebuie să spunem, în fine, că datorăm acest proiect memorabil, de vis, generozităţii şi tenacităţii scriitorului Gabriel Chifu, cel care a fost şi călăuza noastră.

Ioan Lascu

Oracolul de poezie de la Efes

O săptămână de toamnă în Turcia, pe ţărmul egeean ionic, în staţiunea Kuşadasi, neaşteptat de mare şi de frumoasă, la doar câteva zeci de kilometri de istoricul Ephes, îşi poate etala armoniile şi sub soarele poeziei. Un corp expediţionar de poeţi români, adunaţi din toate cele trei provincii istorice, a dat târcoale muzelor, ascunse încă în ruinele templului lui Apollo de la Didim, aflat la o distanţă nu prea mare. Optsprezece poeţi din Botoşani, Iaşi, Piatra-Neamţ, Craiova, Cluj-Napoca, Râmnicu Vâlcea, Caracal, Arad, Braşov, Oradea, s-au înfruntat într-un turnir poetic ce s-a vrut o replică sau o continuare a celui de anul trecut, întâmplat tot într-un areal de cultură elină, la Leptokaria, în Grecia. Numele cavalerilor ce s-au întrecut anul acesta: Gellu Dorian (încep cu cel mai nordic), Lucian Vasiliu, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Cassian Maria Spiridon, Adi Cristi, Adrian Popescu, Ioana Dinulescu, Pavel Aretzu, Ioan Lascu, Cristian Liviu Burada, Petre Tănăsoaica, Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa, Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Ioan Moldovan, Traian Ştef (închei cu cei mai vestici). Au fost două zile de recitaluri plăcute, încântătoare pe alocuri, încheiate cu un recital susţinut de învingătorul trecutului turnir, Gabriel Chifu. Au fost două zile de confruntări şarmante şi temerare, chiar dacă unele decizii ale juriului i-au iritat pe câţiva protagonişti, chiar dacă unu sau doi cavaleri au excelat (prin exces!) în poezie minimalistă, chiar dacă unul din cei doi a dat cu nonşalanţă muie. (Cui? Poeziei, muzelor, auditoriului? Înclin să cred că nu şi că a fost o „cestiune de maneră”).

Au fost incursiuni memorabile în locuri cu o mare densitate de istorie pe metru pătrat: în drum Troia, apoi Priene, Efes, Milet, Didim, Hagia Sophia Museum (în aer liber, cu mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul). Aproape să spun că a fost cel mai de seamă câştig al turnirului, dacă obiectul lui ar fi fost istoria şi arheologia, iar nu poezia. Ca detalii poetice (şi nu statistice) aş nota observaţia, amuzantă şi înduioşătoare, că, în afară de turişti, cetatea Ephes-ului este locuită intens de pisici, iar cea a Milet-ului de câini. În toată această decrepitudine, măreaţă şi dătătoare de iremediabilă nostalgie, patrupedele feline şi canine, altminteri neîmpăcate personaje de poveşti şi de fabule, par să-şi fi împărţit în mod paşnic teritoriile. Unde mai pui că ruinele abrupte de la Priene erau bântuite, sub un soare nemilos, de nişte şopârle mari, cenuşii, de piatră. Doar neîntrecutul, în grandoare, templu al lui Apollo de la Didim se afla în stăpânirea exclusivă a oamenilor, acolo lucrările de restaurare, totuşi cam timide, fiind în desfăşurare şi la un ceas târziu al unei după amiezi de sfârşit de septembrie.

Oracolul de poezie instituit pentru câteva zile la Ephes de nouăsprezece poeţi din România, după o odisee de aproape 3000 de kilometri, nu a fost scutit nici de păţanii extraliterare, precum buclucaşa defecţiune a autocarului la 70 de kilometri depărtare de Çanakkale, pe drumul de întors acasă. Dar şi această întâmplare, împreună cu toate celelalte, se va ţine minte şi apoi se va înconjura, cum altfel?, de o aură de poezie. Şi, ca să întregească chipul frumoaselor zile de la Ephes-Kuşadasi, ceea ce mi-aş dori ar fi un altorelief cu efigia (în marmură ori granit, materiile locurilor, răzbătătoare prin milenii) a biruitorului turnirului din anul 2012: poetul Adrian Popescu.

Jean Băileşteanu

O Românie pierdută

Cu câţiva ani în urmă, am vizitat mai multe ţări din Europa. Era la scurt timp după întâmplarea aceea cu ţiganul Mailat în Italia. Prin oraşele europene, ghidul ne-a dat să purtăm în mână câte un steguleţ danez sau olandez, nu mai ţin bine minte, ...pentru înşelarea inamicului, adică să nu se prindă localnicii că suntem români şi să evităm vreo eventuală neplăcere.

În primul moment m-am revoltat, fiindcă m-am simţit ca un hoţ, ca un urmărit care se ascunde, şi am susţinut sus şi tare că eu nu sunt danez sau olandez, sunt român, nu mi-e ruşine cu originea mea şi n-am de ce să mă ascund.

-Domnule Băileşteanu, mi-a zis ghidul, pentru protecţia dumneavoastră şi a noastră, eu vă sfătuiesc să vă conformaţi... E mai bine aşa...

M-am supus, fireşte, în cele din urmă, nu ştiu ceilalţi colegi de călătorie cum s-au simţit, dar pentru mine a fost una din cele mai mari umilinţe pe care le-am trăit până atunci.

Luna trecută am însoţit poeţii înscrişi în turnirul de poezie care a avut loc la Kusadasi, în Turcia.

Toate bune şi la locul lor în tot turneul acesta, exceptând pustietatea, sărăcia, mulţimea de sate părăsite şi benzinării abandonate aproape pe tot teritoriul Bulgariei, ţară care se laudă, mai nou, că, de anul viitor, va depăşi mult, economic, România.

Cam cum merg astăzi treburile în România, s-ar putea ca politicienii bulgari să aibă şi dreptate. Dar nu să ne depăşească ei, ci noi să picăm sub ei, ceea ce este cu totul altceva.

La ducere, pe tot cuprinsul Bulgariei, n-am văzut decât doi măgari şi un cal, iar la întoarcere, doar un cetăţean cu câteva oi şi un tractor care zgâria şi el c-un plug pe un câmp plin de bălării. Atât. Chiar m-am întrebat, privind peste câmpurile uscate şi pustii, prin satele părăsite aproape complet: unde este oare populaţia Bulgariei? Şi întrebarea asta mi-o pun cam de multişor, nu de ieri, de-alaltăieri. Probabil tot pe acolo pe unde este şi o mare parte din populaţia României. Adică plecată din ţară, de-acasă, dacă aceste ţări mai sunt casele noastre, ca şi câinii, în niciun caz de bine.

Turcia însă e la polul opus. M-a uimit ţesătura de autostrăzi, construcţia în continuare de autostrăzi, curăţenia, prosperitatea, lumina din ochii oamenilor, destinşi, nu ca noi, încovoiaţi de nevoi, şi mai ales grija turcilor pentru păstrarea şi promovarea valorilor tradiţionale.

De asemenea, n-am văzut o palmă de pământ necultivată, ba cu grâu, ba cu porumb, cu bumbac, cu sparanghel sau orez, că de măslini nu mai vorbesc. Mare greşeală, după părerea mea, că vor şi ei în... Comunitatea Europeană. Dar, treaba lor. În niciun caz în U.E. , o simţim pe propria noastră piele, nu curge lapte. Sau miere. Decât pentru câteva state (marile puteri). Unde, poate, cine ştie, s-ar putea aşeza şi Turcia. Noi, românii, suntem deja o colonie, nu mai suntem o ţară. Partidul de la putere e tot partidul unic. Că se numeşte de dreapta, că se numeşte de stânga, e doar de formă. Tot ce se dictează de-afară se face. Până nici votul populaţiei nu mai contează. Abia acum îi dau dreptate lui Băsescu când susţinea să trecem la parlament unicameral, să fie mai puţine cheltuieli. Ştia el ce ştia. Şi-aşa cheltuielile cu parlamentarii se fac degeaba. Cred că nici de ăla unicameral nu mai avem nevoie. Banii se investesc în ceva ca să-ţi fie mai bine, nu mai rău. Ori ce fac parlamentarii noştri? Dorm în scaune plătiţi gras de la amărâtul de popor şi-şi aranjează propriile afaceri. În niciun caz noi, românii, nu trăim democratic. Doar ne facem...

De la o zi la alta ne pierdem nu numai demnitatea, proprietatea (vorbesc de omul de rând), dar şi identitatea. Dar, cine ştie, poate Turcia nu se apleacă la tot ce dictează U.E., şi sunt convins de aceasta, nu cum facem noi, probabil neieşindu-ne încă din reflex plecăciunile făcute sute de ani de-a rândul pe la diferite porţi.

Trei zile am asistat la un adevărat maraton de poezie românească de cea mai bună calitate, iar seara, ce era să fac, stăteam în cameră şi mai priveam la televizor să văd ce se mai întâmplă prin lume. Şi chiar m-am bucurat când am descoperit că acolo, la Kusadasi, se prindea la televizor şi-un program românesc: PRO TV Internaţional. M-am bucurat, cum spuneam, ca un copil de-o jucărie când am descoperit postul TV şi chiar mi-am zis, iată, suntem şi noi prezenţi în lume cu ceva, nu ne uită lumea.

Numai că, pe cât de mare era bucuria mea de român, iubitor de ţară şi de neam, tot la fel de mare a fost tristeţea pentru ce vedeam pe sticlă, adică cu ce ieşim noi în lume, să zic aşa. Nişte reporteri analfabeţi o arătau de zor pe „marea vedet㔠a României, Oana Zăvoranu, sau cum o cheamă, căreia proteviştii internaţionali îi prezentau casa „vedetei” cu toate ale ei: livingul, dormitorul, dresingul, cu completările, fireşti, ale „vedetei”, de câte haine are, de care nici nu mai ştie, câte sute de pantofi foloseşte, ce obiecte de lux deţine, dar nu le mai are pe toate, fiindcă unele „au rămas la baragladin㔠(nu ştiu cine este baragladina, din păcate...).

Într-o altă seară, tot aşa, vrând să aflu ce mai e prin ţară, ce s-a mai întâmplat cu OLTCHIM şi cu DD senzaţional, cu teama că nici n-aş putea gândi ce-aş putea pierde dacă nu mă uit, a fost prezentat㠔vedeta” Ana Maria Prodan, într-o alta... Nicoleta Luciu. Numai nume şi nume...

Oare cu astfel de emisiuni ne lăudăm noi, românii, internaţional? Au murit oare toţi oamenii de ştiinţă, toţi marii oameni de cultură din România? Nu mai are România nimic de arătat lumii decât pe acele... personaje? Cu asta ne facem noi reclamă, cu asta ne lăudăm? Sau poate că bieţii reporteri sunt şi ei în grafic pentru o pâine, ăsta o fi ordinul de la poartă: pe lângă independenţă, să ne pierdem şi identitatea. Asta este România mea? Până aici am ajuns? Abia acum îi dau dreptate ghidului acela că trebuie să mergem prin lume cu steagul altei ţări. Fiindcă România nu mai e a mea cum, naiv, am crezut atâta amar de vreme, nu mai e a noastră, şi cu atât mai mult, la cum decurg lucrurile, a urmaşilor urmaşilor noştri.... E a Oanei Zăvoranu, a Anei Maria Prodan, a politicienilor, a interlopilor de tot felul etc... Cât va mai fi, totuşi... o ţară. Restul populaţiei, buletin european, plătitori de impozite şi taxe şi Dumnezeu cu mila.

Proverbul acela, cum e turcul, şi pistolul, ce mai, trebuie scos din vorbirea populară românească, nu mai e de actualitate.

© 2007 Revista Ramuri