Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Casa e locul unde dormi peste noapte

        de Carmen Firan

Interviu realizat de Mircea Pospai

Poetă, prozatoare, ziaristă, autoare de piese de teatru şi scenarii de film. Din 1997 trăieşte la New York. Între cărţile publicate recent în România se numără volumele Puterea cuvintelor, Cuvinte locuite (Scrisul Românesc), Detectorul de emoţii, Miracole mici şi mijlocii (Curtea Veche), Caloriferistul şi nevasta hermeneutului (Polirom), iar în SUA: Inferno (SD Press), Rock and Dew (Sheep Meadow Press), Words and Flesh (Talisman Publishers), The Second Life (Columbia University Press), The Farce (Spuyten Duyvil), In The Most Beautiful Life (Umbrage Editions), The First Moment After Death (Writers Club Press). Opera sa apare în traducere în reviste, antologii sau în volum în Franţa, Israel, Suedia, Germania, Anglia, Irlanda, Polonia, Canada, SUA. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Poeţilor Americani şi PEN American Center din New York. (www.carmenfiran.com)

Mircea POSPAI: Astăzi, invitatul nostru este o scriitoare cu o activitate deosebită în România şi în America. Este vorba despre Carmen Firan. Atunci când veniţi în ţară, veniţi totdeauna cu programul foarte riguros şi cu multe de făcut. De data aceasta, cu nişte gânduri anume legate de lansarea unei cărţi.

Carmen FIRAN: Da, o carte mai stranie, la limita dintre literatură şi ezoterism, care se numeşte Valiza cu melci. Un horoscop al emigrantului. Multe din cărţile mele din ultimii ani s-au ocupat într-un fel sau altul de relaţia emigrantului cu limba natală, cu identitatea sa, cu această duplicitate a destinului scindat între ţara natală şi cea adoptivă. Cu acest horoscop al emigrantului sper să închei explorarea acestei teme care m-a urmărit şi pe care am analizat-o din diverse unghiuri, din diverse perspective, cu apropieri unele mai reci, altele mai calde. În orice caz, am scris nu din punctul de vedere al unui emigrant care îşi caută identitatea, ci al unuia care ştie de unde vine şi cine este, caută răspunsuri şi înţelesuri, utile poate şi altor emigranţi. Trăiesc la New York într-o lume unde fiecare pare venit din altă parte, cu propria lui experienţă a unei vieţi trecute petrecută într-o altă cultură, ceea ce pentru un străin e reconfortant. O polifonie coerentă, tonică, în care orice voce nouă îşi poate face loc.

Spuneţi că scrieţi doar într-un anume fel din punctul de vedere al emigrantului. Din câte ştiu, nu vă consideraţi un emigrant.

Eu m-am decis să mă stabilesc în America în primul rând din dragoste pentru New York. Un oraş pe care l-am simţit al meu şi cu care am rezonat din prima zi. A fost o alegere, nu am fost forţată să iau, cum se spune, calea exilului. De altfel, exilul este un cuvânt care are tot mai puţină susţinere în lumea globală în care trăim astăzi. Eu îmi port cu mine casa şi, fie că sunt la Craiova sau la New York, la Bucureşti sau într-un alt oraş al lumii, acest sentiment de călător perpetuu mi se pare că dă sens drumului. Iar casa e tot mai mult locul unde dormi peste noapte. Mă împac astfel mai uşor cu depărtările, cu rupturile inevitabile care se produc în urma oricărei plecări.

Eu nu am să merg pe ideea că locul natal te atrage să revii… Pentru că, în lumea de astăzi, lucrurile stau aşa cum spuneţi. Şi totuşi, Carmen Firan avea cred că 23 de ani la primul volum…

Da, în 1981 am debutat la „Scrisul Românesc“ cu Iluzii pe cont propriu şi un an mai târziu am avut premiera cu Polen pe insulă la Naţionalul craiovean. Eram foarte tânără, numai că, la momentul acela mi se părea că timpul se afla într-un galop infernal, iar eu eram într-o cursă nemaipomenită cu clipa de faţă. Eu absolvisem Facultatea de Matematică, din raţiuni pragmatice la vremea aceea, dar pasiunea mea era scrisul, erau lecturile, şi nu aveam niciodată suficient timp pentru asta. Am vrut să fac limbi străine, am cochetat cu ideea regiei de teatru. Tata mi-a spus: dacă faci franceza, o să te îngropi profesoară undeva la ţară... Dacă faci matematica, poate mai ai şansa să prinzi un loc într-un oraş. Aşa că am făcut matematica, dar tot la ţară am ajuns, pentru că 1981, chiar înainte de repartiţie, Ceauşescu a declarat oraşele mari închise pentru absolvenţi. Am prins un post în Comuna Ileana, în judeţul Ialomiţa, unde pentru un timp am făcut naveta.

Se poate spune că sunt şapte ani ai familiei şi aproximativ 20 ai comunităţii!?

Ideea de comunitate am înţeles-o abia în Statele Unite. Acolo acest sentiment de comunitate există cu adevărat, mai ales în oraşele mai mici. Marile metropole au un alt fel de suflu, dar există comunităţi de artişti, de afaceri etc. chiar şi acolo, care funcţionează într-un spirit onest de interconectare şi susţinere... Cred că spiritul civic este şi el cumva legat de cel de comunitate, ţi se dezvoltă nevoia de a fi alert la semenii tăi, curios, responsabil, implicat în viaţa unui grup mai mare sau mai mic cu care ai afinităţi de o anumită natură. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că de fapt în copilăria mea la Craiova, în acei ani sumbri pentru părinţii noştri şi mai târziu şi pentru noi, trăiam într-un fel de oază comunitară. Prietenii, colegii, vecinii, părinţii şi bunicii formau un grup protector în jurul nostru… Noi, tinerii, trăiam într-un fel desprinşi de realitate, de bunăvoie şi fără să ne dăm seama, pentru că exista un fel de efervescenţă intelectuală, o căldură umană şi o solidaritatea a familiei şi a prietenilor, care ne-au protejat foarte mult. Abia după ce m-am mutat în Bucureşti şi am început să realizez cu adevărat impactul unui sistemului politic absurd şi obscurantist asupra calităţii vieţii noastre, din ce în ce mai degradată, am simţit înstrăinare şi dezrădăcinare. Nu le simt acum la New York. Le-am simţit în România de atunci.

Mi se pare surprinzător. A fost mai puternic sentimentul dezrădăcinării la plecarea din Craiova în Bucureşti decât la plecarea din România în America?

A fost mai greu. Eram tânără şi am rămas dintr-o dată cu toate valorile suspendate. Am fost smulsă dintr-o oază de linişte şi protecţie şi aruncată într-un oraş mare căruia nu-i cunoşteam pârghiile şi trebuia, ca absolventă proaspătă, să trec prin tot acel purgatoriu post-universitar. Am făcut naveta în Bărăgan, am fost suplinitoare prin comuna Voluntari, apoi în Colentina. Au fost ani destul de dificili. Mă trezeam foarte devreme dimineaţa, luam din gara Obor o cursă (autobuz vechi şi prăfuit), iernile mai ales erau groaznice, se circula greu... Între timp am făcut şi un copil, am devenit mamă.. Scriam nopţile, mergeam la reuniunile literare şi la cenacluri, în speranţa să penetrez în lumea aceea din Bucureşti care era destul de eclectică şi de închisă, cu grupuri bine formate. Eu nu absolvisem facultatea în Bucureşti, nu făcusem filologia, nu avusesem profesori critici literari…

Care să fi fost pe la reviste…

Iar uneori mă simţeam intimidată de redacţiile revistelor şi editurilor, provincială, nu aveam mulţi prieteni la început, nu aparţineam locului. Din 1981 când m-am mutat la Bucureşti şi până la Revoluţia din 1989, a fost o viaţă complicată şi uneori austeră, cu multe frustrări. Atunci am simţit cu adevărat cuşca şi gratiile. Dar Bucureştiul a fost o gară importantă în drumul meu, mi-a dat multă satisfacţie în cele din urmă, m-am manifestat ca scriitoare şi ziaristă, ca editoare, am învăţat multe şi am scăpat de complexe... În tot cazul, starea aceea de bine şi de siguranţă pe care am avut-o în Craiova copilăriei mele, paradoxal, o retrăiesc acum la New York, un oraş puternic, tolerant, un oraş care te acceptă ca străin fără să-ţi vâneze nici diferenţele, nici accentul, unde eşti recunoscut pentru ceea ce eşti. Ca scriitor străin poţi fi o curiozitate preţioasă. În măsura în care ai ceva de oferit, vei primi ceva înapoi. Iar eu preţuiesc foarte mult viaţa mea în New York. Cred că am făcut o alegere bună, pentru că îmi permite să fiu senină în relaţia cu ţara mea natală, iar acolo mă simt un om împlinit.

Au trecut mai mult de 20 de ani de la Revoluţie. Cum priviţi lucrurile acum, la rece, ca un om trecut prin atâtea de atunci încoace şi prin lume?

Timpul a estompat mult, e adevărat, dar dacă e să vorbim la rece, da, şi acum am aceeaşi reprezentare şi înţelegere a ceea ce s-a întâmplat. Unii trag foloase din astfel de răsturnări de sistem, alţii sunt victimele revoluţiilor, idealiştii devin ridicoli, oportuniştii îşi fac loc în faţă... După mai mult de 20 de ani, cred că viaţa politică, uneori cu accente destul de agresive, a marcat mult viaţa oamenilor, a scindat societatea, a adus mai degrabă neîncredere şi ură decât stabilitate. De câte ori am venit în ţară, în special în această vară, am auzit pe foarte mulţi plângându-se de corupţia şi iresponsabilitatea politicienilor, de pierderea valorilor, pe fondul crizei economice şi morale... Cred că în România ar exista o lume mai sănătoasă la nivel moral, o lume cu mai puţină suspiciune, minciună, manipulare, dacă legea lustraţiei ar fi fost adoptată imediat după Revoluţie. Poliţele nu s-ar mai plăti în felul acesta, adică atunci când te supără cineva, îi scoţi dosarul. Pac la Războiu! Conu Caragiale rămâne încă principalul cronicar al lumii politice româneşti şi după aproape 200 de ani!

Aveţi romanul Farsa. Poate fi interpretat în două chei într-un anume fel. Farsa din 1989, Revoluţia şi toate cele de după, şi farsa pe care destinul poate să o joace intelectualului în vremuri tulburi, în vremuri de fracturi istorice. Acest al doilea aspect m-ar interesa să aflu de la dumneavoastră. Adică, mi se pare că se leagă nişte lucruri între ceea ce aţi făcut în fapt şi modul cum acolo le-am găsit la interpretarea macro a istoriei, a momentelor de această factură.

Romanul Farsa l-am scris când eram deja în Statele Unite, prin 1998-1999. Este radiografia vieţii unui ziarist înainte de 1989, în timpul Revoluţiei şi după. Personajul meu fără calităţi deosebite, intelectualul meu de rând, nu este nici parte din grupul care monopolizează cultura sau inteligenţa unei ţări, nu este nici cel care serveşte partidul aflat la putere şi face compromisuri morale, este omul-oglindă al unui timp istoric devastator. Personajul meu se salvează prin introspecţie, moderaţie, verticalitate nezgomotoasă şi, deşi pare un învins într-o lume confuză şi plină de convulsii, există o uşă pentru el în viitor.

Din ceea ce aţi scris în România, mai târziu în America, ce credeţi că vă defineşte, ce se leagă mai mult de sufletul dumneavoastră?

Voi rămâne totdeauna legată de poezie, deşi în ultimii ani am scris mai mult proză şi eseu. Poezia este aripa ascunsă pe care ne-o tragem mereu pe umeri, mai ales atunci când suntem absorbiţi în alte proiecte literare. Voi considera totdeauna poezia o stare specială, vindecătoare, de graţie, care sper să mă însoţească până la sfârşit.

În Statele Unite aţi fost bine primită ca poetă. Aţi primit un premiu. Cred că era prin 1999. Nici nu ştiu dacă eraţi în State atunci.

Da, eram. Am ajuns în 1997 şi eram pe vremea aceea director de programe la Centrul Cultural din New York, actualul Institut Cultural din New York. Secretarea noastră, care ştia că scriu, mi-a arătat o revistă literară americană care anunţa un concurs de poezie şi mi-a spus: „De ce nu trimiteţi şi dumneavoastră o poezie?“ Mi s-a părut inutil, am zâmbit, ce utopie! Abia venisem în America, aveam puţine poezii traduse, prin amabilitatea lui Andrei Codrescu, pregăteam un volum care urma să-mi apară în Statele Unite, dar nu am crezut niciodată că poţi să decupezi dintr-o revistă literară un anunţ, să pui poezia într-un plic, s-o trimiţi şi... spre marea mea surprindere am fost poetul câştigător în acel an. Nu este un premiu fabulos. A fost fabulos pentru mine, ca străin. Venită dintr-o cultură mică, ajunsă în New York şi peste un an şi jumătate, dintr-o absolută întâmplare, a fost un semn al destinului sau al faptului că am făcut alegerea potrivită. Asta mi-a dat multă încredere şi sentimentul că orice e posibil. Şi mi-a mai dat un sentiment, că e bine dacă tot zbori, să încerci să zbori sus. Adică, dacă tot ai nişte aripi, sau ţi-ai construit nişte aripi, sau ţi-au fost date, decât să zbori la joasă înălţime, probabil că acelaşi timp şi efort depui dacă încerci să zbori la mare altitudine. Este sfatul pe care îl dau şi băiatului meu, care are 28 de ani acum, şi tinerilor, şi în general celor care îşi pun singuri limite. Nu vreau să înţelegeţi de aici vreo vanitate sau vreo aroganţă, lăsându-vă impresia că eu am atins cine ştie ce piscuri. Dar cel puţin am zburat spre ele şi am un sentiment bun că încerc să fac ceva foarte sus. Chiar dacă nu reuşesc totdeauna, contează până la urmă zborul.

Faptul că faceţi acum parte din forma de organizare a poeţilor americani este un element care arată că, de la acel moment din 1999…

Am fost un om norocos pentru că am fost primită şi în „Poetry Society of America“ şi în „PEN American Center“, unde pentru 2 ani am făcut parte chiar din Comitetul de primiri, ceea ce era foarte onorant pentru mine. Faptul că am publicat până acum opt cărţi în Statele Unite mi-a dat încredere şi siguranţă. Sunt conştientă şi că sunt un om norocos. De când sunt în America am învăţat multe, în foarte multe domenii.

De exemplu…

Ca intelectual am învăţat să înţeleg altfel grupurile de influenţă, să înţeleg altfel individualitatea, solidaritatea... Am cunoscut personalităţi extrem de interesante, şi fiecare dintre ele m-a marcat cumva. Ca cetăţean, am învăţat ce înseamnă spirit civic, comunitar, diversitate şi toleranţă. Eu dintotdeauna am fost un om extrem de tolerant, pentru că aşa am fost crescută în familie. Dar New York-ul este o lecţie în plus. Aveam nevoie pentru una dintre cărţile de proză la care scriu să studiez ceva despre hipnoză şi psihoterapie, aşa că am făcut o şcoală de hipnoterapie clinică la Pacific University...

Interesant acest lucru. În Craiova aţi venit acum pentru lansarea unei cărţi.

Am venit şi pentru lansarea unei cărţi... Dar vin în fiecare an la Craiova, să merg la mormântul mamei mele care a murit în anul în care eu am plecat în America, în 1997, şi pentru că la Craiova este tata şi casa părinţilor mei, unde mă simt atât de bine, este leagănul copilăriei mele, sub viţa de vie care s-a făcut mult mai mare şi mai groasă. Aici dorm bine şi îmi încarc bateriile. Este o formă de regenerare. Eu chiar cred că tinereţea constă în două lucruri: să revii mereu la rădăcini, acolo unde eşti, şi să vezi mereu locuri noi. Cred că dacă în fiecare an călătorim într-un loc unde nu am mai fost şi în acelaşi timp preţuim şi ne întoarcem în pământul din care am venit, este o combinaţie benefică şi ne hrăneşte trupul, mintea şi spiritul, ne ţine tot timpul curioşi, vii, şi în acelaşi timp stabili. Există o formă de reverenţă pentru valorile care ţi-au fost date şi care sunt stâlpi de susţinere oriunde te-ai afla în lume. Fie că rămâi în România, fie că emigrezi, cum am emigrat eu la Bucureşti… Emigraţia din Craiova la Bucureşti reprezintă metafora emigraţiei mele din copilărie spre maturitate şi datorită condiţiilor de atunci, a fost cumva mai traumatică decât emigraţia din Bucureşti la New York.

În momentul de faţă scrieţi mai mult în română sau în engleză? E o banală întrebare care se pune unui scriitor aflat într-o altă ţară, dar poate fi interesant.

Întrebare banală, dar răspunsul oricărui scriitor poate fi unul complicat, şi pentru unii dureros. Când am emigrat în America mi-am dat seama că voi avea o problemă toată viaţa pentru că voi trece prin acest calvar al găsirii de traducători, al traducerilor, al editărilor, supraeditărilor, al agenţilor care acceptă numai manuscrise într-o engleză perfectă. Lucrurile astea există, şi toţi scriitorii emigraţi la o anumită vârstă, cel puţin pe care îi cunosc eu în America, trăiesc şi au trăit cu sabia aceasta deasupra capului. La început puteam să scriu în engleză, dar nu literatură. Şi în continuare, din respect pentru cuvânt şi pentru magia lui, şi pentru inefabilului unei limbi, literatură nu scriu în engleză, pentru că mi-e teamă că iese ceva foarte simplu şi anost şi că sufletul scriiturii nu este cel care ar fi în limba mea maternă. Pot să scriu şi am scris piese de teatru, eseuri, articole, dar nu proză şi poezie. Poeta Nina Cassian îmi spunea acum vreo 10 ani, când eram tulburată de această neputinţă pe care mi-o asumasem, să am răbdare. „Ai răbdare, la un moment dat va veni limba la tine, limba şi poezia vor veni la tine“. Într-adevăr, au venit, dar într-o altă poezie. Adică, scriu o poezie în româneşte, o scriu apoi în engleză, dar iese altă poezie. Fiecare limbă are dinamica ei şi nevoia ei de expresie. În orice caz, mi-am dat seama că nu trebuie neapărat să scriu într-o limbă străină, atâta timp cât nu sunt perfect în interiorul limbii, nu o controlez, nu o deţin în intimitatea ei şi m-am împăcat cu acest gând. Nu mă mai simt nici victimă nici vinovată. Sunt ceea ce sunt şi faptul că scriu pentru mine ajunge să fie suficient. Şi uite că până la urmă operele îşi găsesc şi traducător şi editură, dacă într-adevăr crezi în ceea ce faci.

Întrebările banale sunt riscul reporterului, dar uneori se salvează prin răspunsuri, ca în cazul anterior. În cel următor cred că o să fie ceva mai tehnic, pentru că ziceaţi că aţi venit şi o să vă încărcaţi bateriile. Prin ce o să le descărcaţi? La ce lucraţi în momentul de faţă?

În momentul de faţă lucrez la un roman pe care ar fi trebuit să-l termin mai de mult. L-am pus mereu deoparte şi mă întrebam de ce. Am scris peste două sute de pagini. Este un roman la care ţin şi mi-am dat seama în ultimul timp că probabil nu venise timpul lui, în sensul că trebuia eu să mai înţeleg câte ceva şi să intru mai puternic în destinul caracterului meu, care este tot un intelectual, asemenea celui din Farsa, dar mult mai dotat, care emigrează în vest şi nu vă mai povestesc pentru că este un roman mai lung, mai dezvoltat. Scriu la acest roman, scriu la o piesă de teatru, o comedie care este tot cu emigranţi în America şi mai scriu în paralel la o carte de versuri care sper să apară în Statele Unite anul viitor.

© 2007 Revista Ramuri