de timpul tău ca de un cablu
te ţii, pe versantul cuvintelor –
se năpusteşte în subsolul paginii
viaţa. dispari în acest aliaj de zile şi nopţi,
din care ies pe bandă rulantă
tăioase priviri. poate ei, dispăruţii, văzând,
să-ţi bată pe umeri şi praful să-l lase
uşor, încălţărilor. temătorii localnici
ai clipei vor ascunde-n surâsuri
sângele cu pereţi falşi. şi totuşi, e vreme
de a întâmpina nisipul mişcător al feţei.
pe scripetele unei voci coboară peste râu ceaţa.
de la a cunoaşte la a nu cunoaşte un om
e doar un pas: ci te-ncumeţi.

*

mâine vom lăsa toate:
locurile însetate să fie privite
vor aluneca pe geam,
ca o picătură de ploaie
tăind obrazul tău oglindit –
vom vorbi despre cele uitate
cu febrilitatea uitării.

de sub pelerina-i ridicată de vânt,
lumea ce ne uită încet –
dănţuind în amurg –
ne va zări de departe,
cum şi-ar aduce aminte
de ploaie pământul
în care-au înţepenit plugurile.

*

castelul din limba uitată aşteaptă:

vei înnoda străzile gemene,

căutând în vitrine, în nori,

în pereţii cu broboane de must

copilul de zăpadă.

cormorani vor înfige pliscuri de-argint

în ape-mpletite – eşti o flacără

întinsă pe trup de cuţitul dimineţii.

*

un copac înclinat ca turnul din pisa
are numele unui erou de demult.

eşti insula din mijlocul unui val uriaş,
aşteptând să eşueze pe nisipul de aur
naufragiaţii unui mileniu sfărâmat.

o respiraţie face ocolul pământului:
ochii pictaţi pe ape duc soarele teafăr
spre încăperea săpată în stâncă.

*

cu o tăcere grea peste alta încep oamenii

să-ntârzie a privi. trupul dă semne: un pas apăsat,

un oftat. căzută-năuntru, vederea lor bună

se umple de lucruri cu margini tăioase.

e mai comod să nu ştii, să uiţi, să nu afli

că o minune şi-a pierdut rostul –

pentru că lumea-ncepe cu tine.

ceea ce-ţi reuşea odată, pare un vis,

pentru că tot ce ai – dar nu eşti –

fără să bagi de seamă se şterge –

şi nu-i aici, nici dincolo, darul.

iar dacă eşti, nu pentru tine-i alipit

la fiinţă acela, ci pentru multa Bunătate

ce din sicrie de aer cu faţa spre altul ne-nvie.

*

o frunză lipită de tine – ascunde

un loc vulnerabil? licărul feţei

se stinge pe ape: toamna începe

la capătul lor – eşti tatăl a cărui viaţă-i deja

pământul din care, ieşind, îşi fac loc

sub soare şuviţe. o pată pe discul de aur

se-ntinde – eşti tu, trăgând peste umăr

depărtata chemare. o pelerină albastră

e marea, alunecă-n vânt lumina-i difuză.

veştile ei sunt o şoaptă cântată –  a plâns,

între săbii de lemn, doar sacul pe spate,

din care un fir de nisip, ca o rugă,

de cealaltă parte a lumii, pe iarbă se lasă. 

*

asculţi strigătul după apă al celulelor,
contracţia lor simultană,
inversarea de sarcină a membranei depolarizate rapid –
prin pereţii ei, potasiul eliminat,
sodiul năvălind în interior,
muşchii din pereţii vaselor strângându-se încet şi
tu zâmbind, în pofida cefaleei,
sub vulturii rotitori ai amurgului.

sângerii, norii: sunt viaţa netrăită alergând înainte,
alunecând în genunchi
peste cârduri de raţe sălbatice.

simţi apăsarea pe talpă a pietrelor –
un şarpe de apă te duce între coloşii tăcuţi:
aici se întâlnesc, fără ştirea lor, sufletele.
strigătul lor netulburat urcă la cer,
ca o mână pe frunte ştergând sudoarea.
aici, zâmbetul tău e o flacără topind carnea,
un zid prin care circulă torţe
în întunericul roşu.