| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Heinrich HeineÎn româneşte de Ioan Evu şi Theresia HaasSUFLET ŞI TRUP Sărmanul suflet trupului îi zice: Eu nu plec de la tine, stau aice, Vreau să m-afund în noapte şi uitare, Să sorb cu tine din pocal pierzare! Ai fost întruna alter ego-ul meu Ce m-a-nvelit cu dragoste mereu Cum, din satin, o rochie de gală Cu puf de hermelină-n căptuşeală. Vai mie! Voi rămâne fără haină, În lipsa ta voi fi numai o taină Precum un biet NIMIC desăvârşit Ce trândăveşte-n ceruri fericit, În vastele-ncăperi şi reci din zare Pe unde trec vecii nevorbitoare, Cu încălţări greoaie, plumbuite, Şi-mi cască-n faţă, anume, plictisite. Ah, asta e într-adevăr cumplit, Rămâi, rămâi cu mine, trup iubit! Iar trupul sufletului său îi spune: Nu te lăsa învins de-amărăciune, Datori suntem să îndurăm în pace Tot ce destinul face şi desface. Eu sunt doar un fitil ce luminează, Tu spirtul care ţine lampa trează, Acolo-n cer ţi-e hărăzit doar ţie Să arzi ca o scânteie pururi vie, Neprihănită în a sa splendoare. Eu doar feştilă sunt, putrezitoare, Ce se consumă-n sine şi devine Ce-a fost mereu: pământ fără ruşine. Adio, deci! Împacă-te cu gândul Că mult mai vesel îţi va fi orândul Acolo, sus în nesfârşita zare Decât credeai. Priveşte Ursa Mare Iscată-n casa stelelor cândva Şi-mbrăţişeaz-o tu din partea mea! CĂTRE LAZĂR ILasă sfintele zicale, Cuvioasele prezumţii, Află noima vieţii tale Liber sub cupola frunţii. De ce se târăşte jalnic Sub povara crucii castul Şi-n ăst timp, pe calu-i falnic, Saltă-n şa rânjind nefastul? A cui este vina? Oare, Nu-i Domnul atotputernic? Sau dreptatea Lui e strâmbă? Ah, ar fi un fapt netrebnic! Până când ne-astupă gura Mâna de pământ, funesta, Întrebăm cu sârg, întruna Dar e un răspuns acesta? CĂTRE LAZĂR II Negresa curtezană mi-a răpit Liniştea toată şi-a închis-o-n ea. Ah, părul meu atunci a-ncărunţit Acolo unde lacrima-i cădea! Febrilă gura ei mă săruta întunecându-mi ochii, pofticioasă, sorbindu-mi din coloană măduva cu setea ei nebună, nesăţioasă Un stârv îmi pare astăzi trupul meu Iar sufletu-mi, în el întemniţat, Fără motiv se tulbură mereu Şi urlă de revoltă ne-ncetat Orice blestem e-acum neputincios! Nici musca nu-i în stare s-o ucidă. Tu rabdă, plângi şi roagă-te pios, Lasă-ţi viaţa soarta s-o decidă. CĂTRE LAZĂR IV Demult puzderie de flori zăream Ades în drumul meu îmbobocite, Nu le-am cules atunci eu călăream Un bidiviu cu frâie aurite. Acum când sunt nevolnic şi-o să mor, Când groapa mea a fost deja săpată, Mă bântuie parfumul florilor Ce-mi răsăreau în cale altădată. Dar mai cu seamă, azi, în mintea mea, Arde o panseluţă aurie Ah, cât regret că n-am ştiut cândva Parfumul să i-l gust, târfă zurlie! Azi apa Lethei e al meu alint Dar vlaga nu mi-e toată irosită, Cât pot zăluda inimă s-o mint Cu a uitării nopţilor ispită CĂTRE LAZĂR XI Petrecerile nu m-atrag pe mine în rai ceresc, în paradisul sfânt; acolo nu sunt graţii feminine cum am de multă vreme pe pământ. Un înger, chiar, cu aripi mătăsoase, Locul femeii mele nu-l va lua; Pe nori plutind, să-ngân cântări pioase, O pierdere de timp mi s-ar părea O, Doamne, eu te rog cu plecăciune În lumea asta să mă laşi hoinar. Vindecă-mi doar a cărnii slăbiciune Şi dă-mi şi nişte bani de buzunar Ştiu, plină-i de păcate şi de vicii Această lume, dar eu sunt de-acum Deprins cu ea, cu ale ei suplicii, O Vale-a Plângerii e al meu drum. Dar asta nu mă tulbură pe mine Căci mult prea rar trec de al casei prag. În pijama, acasă, mă simt bine, Femeia mea să o dezmierd cu drag . Deci lasă-mă cu ea! Când trăncăneşte Vocea îi sorb vrăjit ca pe un cânt, Decât privirea ei nu e, fireşte, Alta mai cuvioasă pe pământ Doar sănătate, niscai bani în pungă, Îţi cer eu, Doamne; să mă laşi aş vrea Să mai petrec zile frumoase lângă Femeia mea, aşa cum este ea. LINGUŞEALĂ Pe cei bogaţi poţi să îi cucereşti Cu simple vorbe, linguşeli banale, Căci pentru ei la fel sunt de fireşti Şi-arginţii lor şi laudele tale. Când preamăreşti cu tămâieri de soi Viţelul sfânt, de aur, întâlnit în cale, Pleacă-ţi genunchii-n pulberi, în noroi, Şi dă măsura-ntreagă a râvnei tale. Pâinea e tot mai scumpă, an de an, Dar vorbele, oricât ar fi de pomădate, Pe tine nu te costă nici un ban Slăveşte-l pe Mecena şi-o să ai de toate! |