Prima ninsoare în Bucureşti din această iarnă, din acest an, din acest secol. Am fost la prânz la familia Popovici , invitaţi. Stau aproape de noi, pe o străduţă paralelă cu Moşilor. Gazda noastră a ţinut de la început să ne spună că are convingeri de stânga, spre deosebire de tatăl său şi de toată familia sa care fuseseră de dreapta. El e de stânga, dar şi naţionalist, un naţionalist totuşi moderat, are prieteni evrei. Ne mai spune că se simte încă apăsat de năpasta dosarului care aproape toată viaţa l-a urmărit, căci taică-său fusese legionar, chiar fruntaş. Era printre invitaţi şi un domn care ne-a făcut cea mai bună impresie, pianist, profesor de pian, Dragoş Tănăsescu, om cu umor. Venind vorba, printre atâtea altele, despre capitalişti şi comunişti, a formulat succint relaţia dintre unii şi alţii: în tot ce au spus comuniştii despre capitalişti au avut dreptate, în tot ce au spus capitaliştii despre comunişti au avut dreptate.

Încerc să reiau textul abia început despre eseurile Ilenei Mălăncioiu. Mă refer la un moment dat la anii 70-80, la cum era atunci, şi îmi dau seama că ar trebui să adaug: „ai secolului trecut“. Adică ai unui secol în care am trăit până alaltăieri. Parcă e prea devreme!

Văd că m-am împiedicat în articolul despre Ileana Mălăncioiu, am dat de un nod şi nu pot trece de el. Ar trebui să procedez ca eroul antic, să scot sabia, să-l despic, dar nu am sabie.

Joi la redacţie bairam. Ne-am unit forţele mai mulţi sărbătoriţi din ianuarie, adică eu, Ioana P., Neli, Şuşară, o mare desfăşurare. Eu m-am prezentat cu delicioasa baclava pe care o cumpăr de la magazinul de vis-ŕ-vis, dar şi cu incomparabila fasole bătută pregătită de G., cu cârnăciorii şi castraveciorii adiacenţi. Dramaturgul George Genoiu, băcăuan, în trecere prin redacţie, tocmai atunci, a plecat convins că eu sunt autorul baclavalei, nu doar aducătorul ei. L-am lăsat să creadă, pentru că prea căzuse într-o mare admiraţie. Adriana şi Ioana s-au amuzat la culme.

Evenimentul aniversării subsemnatului (a 65-a) a fost consemnat printr-un simpatic portret scris de Ioana Pârvulescu, ea văzând în mine pe „naratorul“ României literare, şi, neaşteptat, de o notiţă elogiativ-rezervată din Observatorul cultural. Probabil a scris-o I. B. Lefter, fiindcă face o trimitere la volumaşul meu Prozatori de azi, din 1970, la care s-a referit şi altădată. Este dintre puţinii contemporani care-l mai ştiu. Oricum, nota a avut ecou, pentru că, după ce a apărut m-au mai sunat Cosaşu şi B. Horasangian, cititori ai Observatorului.

Sunt mereu solicitat să vorbesc la diverse „lansări“ de cărţi, cu toate că nu sunt un bun vorbitor şi cu atât mai puţin un bun „lansator“. E un semn că bunii vorbitori sunt tot mai puţini, au părăsit „sistemul“, cum se spune, şi doritorii de lansări ce să facă? Apelează şi la unul ca mine. Am primit telefon de la Margareta Şipoş să vorbesc la Uniune despre Teodor Mazilu,dar nu ca prozator sau ca dramaturg, ci ca... poet. I s-au tipărit poeziile la Paris, în franceză, recent, cartea nu a sosit încă, dar sunt rugat să vorbesc despre poeziile româneşti ale lui Mazilu, apărute cândva şi la noi. Trebuie să am cartea, mi-a dat-o Mazilu pe când trăia, Margareta ştie sigur. Tot ce se poate, dar trebuie s-o şi găsesc, nu mi-a căzut sub ochi demult. Unde să fie, în ce cotlon al bibliotecii? Nu va fi deloc simplu.