Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Åžobolanul Bosch

        BUCUR DEMETRIAN

După volumul antologic Atelier de potcovit inorogi, Lucian Vasiliu oferă o carte purtând amprenta vocilor sale poetice între anii 1981-2006. Şobolanul Bosch, actuala antologie, Ed. Paralela 45, 2006, cu o postfaţă de Mircea A. Diaconu, readuce un labirint creator, un "atelier" care se construieşte mereu, cu fiecare lectură, de la Mona-Monada spre Lucianograme. Textele lui Lucian Vasiliu au un sunet distinct şi aparţin unui spaţiu livresc, în care oraşul de pe malul Bahluiului şi biblioteca borgesiană coexistă. Suntem uimiţi de acest univers poetic, adevărată matrioşcă, monadă concentrând imagini celeste şi terestre, fantasme şi tribulaţii contingente, limbaje reflexive şi tranzitive, teritorii desprinse din alte teritorii, călătorii revelatoare cu nuclee epice şi rafinate decantări lirice. Pornind de la titlul acestei cărţi a cărţilor lui Lucian Vasiliu, "un personaj emblematic pentru spaţiul poetului, şobolanul Bosch, se alătură altor fiinţe imaginare, descinse parcă din lumea lui Borges: bufniţe, pelicani, heruvimi, privighetori, mierle, şerpi, inorogi, guzgani, şopârle, dinozauri, vulpi. Venind din paginile bestiarelor, şobolanul Bosch aparţine, precum corbul lui E. A, Poe, ţinutului monadologic, topos al imprevizibilelor măşti poetice: "Acasă mă aşteaptă / şobolanul însingurat şi suferind - / îşi plimbă coada printre manuscrise, / rememorează biografic lui J.S. Bach // Fără aripi, fără împărăţie / eu sunt / un fel de liturghie de duminică / un fel de uşă bătrânească / luată cu asalt / de nopţile Europei Naraţiune" (Europa).
Şi ipostazele poetului sunt deconcertante, semn că ludicul nu l-a părăsit nicicând pe Lucian Vasiliu, atras, deopotrivă, de "sintaxa greu accesibilă" dar şi de cântecele galante, de ofurile târgurilor aurorale. Există multe labirinturi în lirica lui Lucian Vasiliu, numeroase trape prin care trecem dintr-un spaţiu în altul, dintr-o vreme în alta, dintr-o ipostază în altă. Funcţionarul, muzeograful, bibliotecarul sunt măştile care demască neantul sau realitatea cea de toate zilele. Cel care cercetează textele apocrife, ascetul cărturar, nu poate face abstracţie de contemporani sau de întemeietorii care i-au trasat căi, din care s-a desprins trecând punţi, praguri. Poetul se naşte la umbra marilor texte, în casele memoriale, în muzeul purtător de chei, de fiinţe care vor reaşte: "Într-o zi de vară, campestră / muşc din mărul angelic, / epuizat de exerciţiile de peste an, la palestră // Retină a manuscriselor oarbe, / văd printre zăbrele, în penumbră / cum ziua de mâine, gravidă, mă soarbe // Aici, în curtea Casei cu turn din Copou / voi reciti versurile poeţilor morţi, / până mă voi naşte din nou (Casă memorială).
Poetul renaşte în penumbra manuscriselor, într-un ev de mijloc, asediat de voci anterioare, de lumi concentrice, de biblioteci în care fiinţa se pierde şi se regăseşte. Chiar dacă "Lucian Vasiliu / este inventatorul / unei monadologii desuete", recitindu-i pe ceilalţi pentru a întreţine textul său pururea renăscut, frumuseţea scrisului acestui poet postmodernist constă în reconsiderarea uneltelor sale moderne, în revalorificarea metaforei: "Tu mă priveşti / cum mă întunec / cum ard / printre tăciunii din urmă // şi înţelegi / că singura metaforă / îl poate învia pe Lazăr" (Singură metafora).
Din spaţiul livresc al poetului de pe malul Bahluiului, înfrăţit cu labirintul Casei Pogor, îi amintim (verbul a aminti are rezonanţe adânci în lirica lui Lucian Vasiliu) pe Dostoievski, Poe, Octavio Paz, Lucian din Samosata, Nietzsche, Montagne. "Plătesc o nouă recoltă de metafore" spune poetul care construieşte metaforă după metaforă, cotrobăie prin hârtoape, prin biblioteci, aruncă punţi între spaţii şi timpuri, creează viziuni, scrie într-o "sintaxă confuză", adorând "incongruneţa", sfidând "convenţiile şi certitudinile".
Poetul se lasă în plasa păianjenului, contemplă abisul sau poposeşte în realitatea imediată, în biografismul expresiv: "Ne întoarcem / de la înmormântarea lui George Lesnea." Alteori, construieşte poeme grave, vizionare, precum acele "ipostaze ale propriei geneze". Dar cel mai bine se simte poetul în hainele zămislitorului de spectacole, purtător al măştilor tragice sau jucăuşe, al amintirilor din vieţi anterioare cu acel "mă amintesc" reluat la nesfârşit, concentrând "Marele Întuneric", "Totul" şi "Nimicul". După Fiul Omului, Verile după Conachi demască un spirit ludic, un muzeograf care trăieşte în "neantul lui Cehov", printre fiinţe imaginare, visând sau redescoperind savoarea textelor vechi, muzicalitatea lor naivă şi sentimentală. Poezia este precum "o căruţă cu pepeni" purtată din oraş în oraş, vehicul împrăştiind frumuseţea jocului, gratuitatea cuvintelor care se caută şi se regăsesc, precum textele care compun lumea unui artizan şi a unui spirit atras de spectacolul fiecărui poem. Mereu poetul se autodefineşte, îşi face autoportretul, arătând cititorului unghiuri din atelierul său, şevaletul, alchimia culorilor: "Fidel muzeograf / al abaţiei tale / m-au luat / durerile de şale / Adio, paturi moi / şi pulpe abisale: / sunt pacientul androgin / cu brâuri şi cu zale, / cu alinare vraciul cel hurjui / ce-mi interzice / cufundarea în Bahlui... // N-am voie să mă caţăr, / nici să-ţi cer / Alcooluri de Apollinaire // N-am voie să declam / mişcări abrupte: / am devenit un câmp minat / de lupte" (Discopatie).
Lucian Vasiliu este un memorabil poet în care sunetul bacovian, eliptic şi grav se îmbină cu elocinţa fantastică a lui Emil Botta într-o bibliotecă a cuvintelor redescoperite cu încântare.
© 2007 Revista Ramuri