Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)

        de Ion MILITARU

În Afinitățile elective destinul nu va mai figura ca termen explicativ, funcția sa însă va rămâne. Noul roman, mai cerebral construit –vârsta romantică a lui Goethe rămăsese undeva în urmă! – se va construi în marginea ideii de afinitate.

Mai mult decât destinul, noul termen are ceva din aerul fatalității. Patru substanțe, unite până acum două câte două, fiind puse în contact, părăsesc legătura lor veche și se unesc în chip nou. În această abandonare și apucare, în această fugă și căutare credem a vedea cu adevărat o determinație superioară; atribuim unor astfel de substanțe un fel de violență și de alegere și considerăm expresia științifică de afinități elective pe deplin justificată.

Ce leagă însă destinul și afinitățile de una și aceeași rațiune este obiectul pe care se aplică.

Vorbind despre destin și despre afinități, Goethe vorbește exclusiv

despre iubire. Este ca și cum destinul și afinitățile nu și-ar avea valabilitate decât aici, operativitatea lor limitându-se la psihologie. Destinul privește doar iubirea, iar despre iubire nu se poate vorbi decât în termeni de destin.

Prin urmare, iubirea pare să fie, la Goethe, de ordinul fatalității - este concluzia celor mai importante romane ale lui Goethe.

Destinul abstractizează iubirea lui Werther în sensul că o conduce acolo unde voința sa este inoperantă. Ce i se întâmplă lui este dincolo de voința sa, este calea pe care se vede constrâns să înainteze dincolo de libertate și inimă.

d) Se aud voci

Paradigma din care transpare cum personajul goethean: Werther, Eduard și chiar Faust, este captiv între două direcții care se cer ascultate are o formă poetică în Regele ielelor.

Adânc în noapte, străbătând întunericul, proptit în șa, gonește tată și fiu. Doar fiul aude voci acolo unde pentru tată nu sunt decât neguri ce-n vânt se desfac. Dar regele ielelor continuă să-i vorbească fiului, dincolo de contestația tatălui: O, dragă băiete, cu mine nu vii?…Urechea tatălui rămâne pe mai departe surdă, iar mărturisirea fiului este lipsită de ascultare. Încurajarea: Te-alină, copile, ascultă-mi cuvântul, / prin frunze uscate doar freamătă vântul! este inutilă.

Nu există personaj care să-l intereseze pe Goethe în maniera simplă a lipsei de dualitate. Abia dualitatea, contradicția și dificultatea rămânerii în ea, dă tensiunea care să creeze personaje. Werther aude două voci. La fel, Eduard, în Afinitățile elective. De partea sa, Faust, încalcă ordinea umană, încărcată de interdicții și tabu-uri, și-l invocă, într-o înțelegere dezavuată de propriul său interes, pe Mefisto.

Vocea inimii și vocea datoriei (Werther), vocea tatălui și vocea regelui ielelor (Regele ielelor), vocea pământului și vocea cerului (Faust) dau harta pe care evoluează tensiunea din care sunt construite personajele.

e) Werther și Kant

Într-un fel, Werther este o victimă a lui Kant, a imperativului categoric: fă în așa fel încât maxima voinței tale să devină lege universală! – dar și o revoltă și o infirmare a lui. El se supune imperativului categoric și renunță la Lotte pentru a nu face din seducție și desfacerea logodnei maximă universală, dar moare. Imperativul categoric nu implică însă moartea, nu duce până acolo încât să facă din moarte, adică din sinuciderea din dragoste lege universală. Astfel, imperativul categoric este și infirmat sau, în tot cazul, el ia forma: unde este moarte biruința ta?

Werther nu-și dezvăluie nicăieri sursele caracterului și ale sensibilității sale dar, cu siguranță, undeva pe traseu, l-a întâlnit pe Kant. El îl urmează pe Kant, până la un punct, dincolo de care se desparte. Își asumă învățătura lui Kant despre imperativul categoric și datoria morală – piatra din vârful unghiului - , se desparte de Lotte înțelegând să renunțe, dar o ia pe o altă cale, nerecomandată de Kant, și în care imperativul categoric nu se mai recunoaște.

Pe undeva el plătește prețul a ceea ce Nietzsche avea să numească puțin mai încolo tartufferia bătrânului Kant. Aidoma lui Tartuffe, imperativul categoric pătrunde în casa inimii, se bucură de toată primirea și căldura oaspetelui și, pe nesimțite, începe să pună stăpânire pe tot, pentru ca, în final, însuși stăpânul casei –inima- să fie dat afară.

Albert, postură locală a imperativului categoric, începe deratizarea casei, iar pentru primul intrus, Werther, încep operațiunile de eliminare.

Și totuși, Werther nu este un personaj pe placul lui Nietzsche. Nu este un spirit liber care să facă din viață și din afirmarea valorilor vieții măsura supremă. El un înfrânt, un sclav, în termenii lui Nietzsche.

Cu adevărat spirit liber, Werther ar fui putut devni în clipa în care s-ar fi eliberat de lanțurile rigorismului moral, iar voința sa de putere să triumfe.

f) Ontologia inimii

În finalul scrisorii din 9 mai, Werther notează: inima, care e totuși singura mea mândrie, care e singurul izvor al oricărei forțe, al oricărei fericiri, al oricărui necaz. Ah, ceea ce știu poate ști oricine, dar inima mea e numai a mea!

Întreaga ontologie a lui Werther se reduce la o ontologie a inimii. El nu se recunoaște în ceea ce face, în ceea ce gândește.Gândirea îi apare lui Werther, comună, nu și simțirea.

Cu excepția unor slabe indicii, aproape că nu știm cu ce se îndeletnicea el, la propriu. Servește un timp la curte ca fucționar și birocrat. Nu este însă ceea ce inima sa dorea și nici ceea ce lui, în registrul preferințelor înalte, i-ar fi procurat plăcere. Îi plăcea, cu siguranță, să picteze, să citească și să recite. Îi plăcea, de asemenea, să improvizeze.

Talentul îl arată mai degrabă ca actor. Rândurile în care se descrie plângând din te miri ce îi deconspiră o largă posibilitate de acomodare și empatie.

Werther este ceea ce simte, ceea ce vede și ceea ce aude sau, mai bine zis, ceea ce preferă să simtă, să vadă și să audă. El pare să fie mai repede simțire decât altceva. Consimte cu ușurință registrului simțirii și refuză alte registre care ar fi putut să vină în atingere cu simțirea.

Iubirea lui Werther este simțire, cu eliminarea completă a calculului. La iubirea lui nu participă spiritul, oficiu al unor instanțe străine. Simțul datoriei, care, în final, îl va îngenunchea, nu este perceput ca venind de la sine. Nu el instanțiază legea morală care-i comandă menținerea lui Lotte pe poziția sufletului frumos. El interiorizează aceste comandamente și se supune lor, totuși ele nu vin de la sine așa cum vine de la sine iubirea lui.

Ontologia lui Werther stă în inima lui, mai precis în abundența simțirii sale.

Numai în măsura în care simțim un lucru avem voie să vorbim despre el – se confesează Werther. Dar despre ce vorbește el? Despre ceea ce simte, pentru că ce îi depășește simțirea îi este interzis. Werther este ceea ce vorbește, adică vorbește despre ceea ce simte, în rest vorbirea sa este mută. Lumea se reduce la simțire, iar vorbirea este expresia simțirii.

g) Werther și don Juan

Filiera pe care cele două personaje au intrat în istorie le arată incompatibile. Don Juan este produsul legendelor și al tradiției orale, al unui epos comunitar căruia îi transfigurează frustrările și așteptările, Werther este produsul imaginației de autor.

Prototipul personajului îndrăgostit pe care ambii îl încorporează nu-i apropie, nu-i face să corespundă unuia și aceluiași tip. Atitudinile diferă, în ciuda direcției comune.

Werther se anunță de la început ca tip moral desăvârșit. Don Juan, invers: ca tip complet imoral. Scrupulele morale îl aduc pe Werther la moarte. Don Juan nu are nici un scrupul moral și de aceea reușește să treacă de tot, să ajungă la o moarte pe care alții i-o pregătesc. Ceea ce-i va cauza lui don Juan moartea nu vine din motive interioare, el nu este bolnav moral și nu suferă de pe urma remușcărilor. Don Juan se construiește și se arată în tot ce întreprinde la antipodul lui Werther: un suflet urât.

Insensibil la suferințele celuilalt sau ale celorlalți, don Juan își urmărește propria sa plăcere, iar trăsătura plăcerii sale este de a fi de ordin relativ, de a fi trecătoare. Poate, într-o interpretare excesiv condescendentă, don Juan, prin atâtea femei, caută tocmai permanentizarea plăcerii, statornicia ei.

Pentru don Juan există un preț pe care nu el îl achită. În timp ce Werther se sinucide pentru a nu cauza suferință celorlalți, don Juan împrăștie moarte și suferință în jurul lui. Din cauza lui se sinucid alții, iar prin mintea sa ideea sinuciderii nu trece nici măcar o clipă.

Unul este spiritul angelic, altul este spiritul diabolic. Retragerea și renunțarea comandă la unul, avansarea și insistența la altul. Instrumentele diferă la cei doi, iar calitatea lor este o distribuție morală a caracterelor.

Finalmente, despre don Juan nu se poate spune nici măcar că ar fi un estet, pentru că valorile după care își selectează femeile sunt atât de variate și contradictorii încât plăcerea resimțită devine plăcere de consum și nu înalt estetică.

Dragostea lui don Juan este una de consum, de durată scurtă, de epuizare și prădare. Nu este dragostea construită după modelul sentimentului pentru natură, natura nu joacă nici un rol în simțirea lui, fuga și strategia fugii este elementul central în organizarea vieții sale.

Cu fiecare altă femeie, don Juan se elibera și de alții, și de sine. Toate femeile sale sunt tot atâtea eliberări și tot atâtea tentative de eliberare. Cu nici una eliberarea nu este completă. Don Juan nu ajunge la capăt, el este victima traseului pe care nu reușește să-l străbată în întregime.

Dar când putea don Juan să ajungă la capătul drumului său? Evident, când toate femeile ar fi trecut prin patul său, dar nici atunci pentru că, așa cum se spune în Moliére, ar fi murit cu regretul că luna nu este locuită pentru ca și acolo să-și continue aventura.

Don Juan trăiește abstract iubirea pentru că nu o străbate până la capăt, adică până la capătul la care satisfacția să fie certitudine. Dar și iubirea lui Werther este abstractă pentru că cedează în fața imperativului moral.

h) Acest anotimp dușmănos față de oameni; moartea

Este moartea o soluție pentru Werther, adică o soluție pentru inimă? Îi cerea inima, adică logica inimii, de care Werther ascultă, moartea? Până unde merge logica inimii și care îi sunt granițele? Dar și invers: este moartea o cerință a legii morale și a datoriei? Se rezolvă lucrurile, din punctul de vedere al imperativului moral, prin moarte? Până unde merg exigențele legii morale și care îi sunt granițele?

Cu o sută și ceva de ani în urmă, Pascal descoperise inima și logica aferentă ei refuzându-i pe filosofi. Nu de la Dumnezeul filosofilor cerea el iubirea și îndurarea, ci de la Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.

Pentru Pascal nu exista un dualism în care, pe picior de egalitate, inima să înfrunte datoria morală. Ambele făceau una, adică ambele urmau calea inimii încât o voce a datoriei morale să fi ștearsă. Inima suplinea datoria morală, iar imperativul categoric nu se făcea auzit dincolo de vocea inimii.

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri