S-ar zice că, după moarte, oasele fiinţelor se odihnesc. Se şi spune că persoana respectivă a trecut la „odihna veşnică”, singura pe care societatea n-o condamnă (că la celelalte forme strâmbă din nas). Spun „s-ar zice”, pentru că, în multe cazuri, nu e deloc aşa. Las la o parte evoluţia şi progresul omenirii, care poate face dintr-un fost cimitir de acum câteva sute de ani teren pentru imobile de locuit sau de afaceri sau, ca la noi, şi de una, şi de alta, vezi fostul cimitir de ciumaţi din Piaţa Victoriei, actualmente plin de blocuri ca-ntr-un cântec de demult („Zeci de blocuri râd în soare, aurii,/ Zeci de blocuri, în zori de zi...”). În aceste cazuri, să zicem, de forţă majoră, n-ai ce obiecta, lumea s-a înmulţit şi are nevoie de spaţiu vital şi cum să te-mpiedici „de un ciot” sau de un cimitir uitat şi, de fapt, forţat de o epidemie (ciuma lui Caragea sau alta) să apară într-un loc străin.

Dar odihna oaselor mai este deranjată şi în alte cazuri, cum e acela al moaştelor, oasele de sfinţi, care sunt purtate pe la mânăstiri şi biserici mai ceva decât ar fi cutreierat sfinţii respectivi, în timpul vieţii, lumea, ca să o facă mai bună. Dar cum nu toată lumea are norocul să fie sfântă, moaştele aparţin unui număr infim de foşti vieţuitori pe acest pământ.

De la moda moaştelor s-au molipsit şi o seamă de indivizi care vor să iasă în evidenţă ei înşişi („Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe ei”, vorba lui Mihai Eminescu, un candidat la sfinţire dacă ne luăm după anumite minţi înfierbântate) prin gesturi, în opinia lor, culturale. De obicei, aceştia sunt inşi cu pregătire intelectuală precară, dar cu mari elanuri de a-şi depăşi condiţia de semidocţi. După ce unii, poate nu tocmai semidocţi, l-au făcut sfânt pe Ştefan cel Mare, întreprindere riscantă şi demnă de reanalizat, deşi sfinţenia, o dată acordată cuiva, nu i se mai poate retrage, a apărut şi propunerea sfinţirii lui Mihai Eminescu, „poetul naţional”.

Dar sfinţirea unuia sau a altuia, care numai sfânt n-a fost, oricât de mare i-ar fi meritul cultural, nu e singura metodă de a nu lăsa să doarmă oasele sale acolo unde au fost depuse cândva, „pentru vecie”. Mai există o seamă de mari personalităţi care au murit în străinătate, ale căror oase sunt ameninţate de diferiţi zelatori cu aducerea în cimitirul din satul sau oraşul natal. Cazul lui Constantin Brâncuşi, ameninţat cu scoaterea din pământul cimitirului Montparnasse şi mutarea lui la Hobiţa. Îmi închipui câtă lume se va mai opri, aici, la noi, la mormântul marelui oltean, după ce am văzut câtă lume se opreşte acolo, la Paris. Am văzut chiar spectacolul grotesc al unui individ din această joasă speţă, desculţ în faţa Primăriei Parisului, revendicând pentru patria sa oasele marelui sculptor. Chestia cu descălţatul îi venea probabil dintr-o prost asimilată poveste despre Badea Cârţan, care s-a dus însă la Roma, să vadă Columna lui Traian, în opinci, combinată cu alta, mai gogonată, cu Brâncuşi care ar fi mers pe jos de la Bucureşti la Paris, tot în opinci. Şi cum cei în opinci sunt asimilaţi azi celor desculţi (nu neapărat de Zaharia Stancu), cetăţeanul nostru a găsit de cuviinţă să apară te miri cărui operator de la o televiziune nouă şi aculturală şi el desculţ. Tare omagiu adus celui care a revoluţionat sculptura lumii, acum aproape o sută de ani! Iar oasele nu sunt lăsate să doarmă în Cimitirul Montparnasse, nu departe de cele ale lui Cioran şi Eugen Ionescu, în numele unui testament al artistului. Testamentul publicat, însă, de un om care l-a cunsocut pe Brâncuşi, Barbu Brezianu, de găsit chiar pe internet, nu menţionează, însă, nimic în acest sens. Adică sculptorul n-a cerut, la sfârşitul vieţii lui să îi fie duse oasele în ţara natală, cum n-a cerut nici ca atelierul său să fie donat României care, oricum, nu l-ar fi primit, că era, pasămite, „artă decadentă”.

Într-un oraş dintr-o ţară îndepărtată, o dnă cu funcţii locale vrea să se ilustreze aducând în oraşul său corpul unui prinţ care ar fi fost originar de-acolo, adică tot oasele, că restul era demult praf şi pulbere. Numai că toată lumea, minus doamna, ştie, în ţara aceea: capul viteazului fusese dus de un credincios, dacă îmi aduc eu bine aminte, la o mânăstire, iar corpul se bănuieşte doar că ar fi rămas pe câmpia unde a fost ucis mişeleşte şi unde se mai poate vedea un monument în amintirea tristei întâmplări.

În loc să-şi vadă de cetăţenii lor, asemenea aleşi bat câmpii fără graţie pe nişte prostii strecurate în urechile lor de cine ştie ce impostori care se erijează în sfătuitori. Alţii, precum ipochimenul de mai sus puţin, pur şi simplu trebuie să se lege şi ei de ceva, ca să fie luaţi în seamă. Şi se găsesc destui naivi (ca să nu le zic altfel) care îi aplaudă. De obicei, se practică fotografia alături de o celebritate, ca să fii şi tu luat cât de cât în seamă. Dar fotografia cu oasele unui erou e şi mai tare, în mentalitatea unora dintre ei. Scopul, însă, e acelaşi, să nu ne lăsăm înşelaţi.

Tot cam pe lângă oase lucrează şi o altă categorie de inşi, de data asta mai mulţi, care propagă printre nepricepuţi şi ignoranţi ideea complotului împotriva lui Eminescu, pus la cale de Titu Maiorescu, dar avându-i în spate pe însuşi Regele Carol I şi pe câţiva politicieni de seamă ai vremii. Trebuie spus că ideea aceasta, emanată mai întâi de foşti colaboratori ai unui Luceafăr protocronist din vremea lui Mihai Ungheanu, e de toată evidenţa o emanaţie comunistoidă, din moment ce duşmanii lui Eminescu sunt toţi membri ai elitei politice a ţării, poetul fiind, în opinia lor, pe care încearcă să o impună minţilor necoapte, proletarul intelectual. Şi asta după ce un ideolog din anii ‘80 încercase chiar să-i găsească idei socialiste prin articole. E, deci, un episod voalat al luptei de clasă... Şi ca totul să fie complet, i se mai adaugă acestui complot şi agentul Austro-Ungariei care se teme că Eminescu le va lua Ardealul, precum şi cel ţarist, înfricoşat că o să le ia Basarabia şi Bucovina. În plus, poţi să te bucuri, dacă n-ai alt motiv: în felul acesta nu mai avem un poet naţional care, în final, a înnebunit, ci unul care a fost un erou. De prisos să spun că pentru un om cu minţile cât de cât la locul lor sau pe-aproape, opera lui Eminescu ajunge pentru a-l preţui cum se cuvine, iar faptul că s-a îmbolnăvit de nervi nu scade cu nici o iotă valoarea acesteia. Dar minţile totalitare nu pot suporta decât personaje perfecte din toate punctele de vedere. Un „mens sana in corpore sano” prost înţeles.

George Bacovia a scris acest vers: „Iubito, ah corbii poetului Tradem”. Corbii ăştia, însă, nu sunt nici măcar urmaşi ai celor ai poetului Tradem, sunt corbi noi, dintr-o generaţie spontanee, mai precis, generaţi de societatea de consum, fără umbră de poezie în ei, doar interesaţi. Să câştige ei ceva, vorba celuilalt poet, lustruindu-se pe ei. Iar cei neprotejaţi printr-un cât de vag pospai de cultură cad în capcană şi cred că se află în faţa unui act cultural, când nu e decât unul de profanare de morminte.