Bastonul contelui este al zecelea volum din ciclul gigantic Cei O Sută, început de Gheorghe Schwartz în 1985. Aş spune, o performanţă periculoasă, pentru că a te dedica unui asemenea proiect, pe un timp atât de lung, înseamnă a ieşi din lume şi a deveni, deliberat, prizonierul unui univers iluzoriu. Arhitectura acestui roman fluviu este complicată, alcătuită din o sută de naraţiuni despre vieţile protagoniştilor (aparţinând aceluiaşi arbore genealogic), din texte anexate, care ramifică saga, şi dintr-o sumedenie de mijloace metatextuale, care proliferează o dimensiune virtuală (endoscopică).

Bastonul contelui (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012) conţine istoriile a şapte personaje. O reţea de fire misterioase leagă destinele (verigile) între ele, scribul (personaj auctorial care se alintă) lăsând să se înţeleagă că modul în care acestea au fost selectate ţine de o logică ocultă, de o voie a hazardului. În istorie, ca şi în scris, situaţii imperative pot crea realitate: „Ca de atâtea ori, istoria se comportă asemenea pietricelelor Marelui Caleidoscop: fragmentele de culoare se aşază unele lângă altele, formând, prin îmbinarea lor, întâmplări şi portrete aproape la fel, aproape la fel, însă niciodată cu totul identice” (p. 8-9). În alt loc, într-o notă de subsol, se susţine că „la origine, întotdeauna ceea ce se spune şi este” (p. 436). Dar miza mare a cărţii o reprezintă neastâmpărul ludic. Eroul principal, scribul, omniprezent şi omniscient, face pe detectivul, potriveşte iţele, lasă să se vadă sau ascunde, după vrere, desfăşurarea tramei, se comportă ca un creator de univers, născocind, fără să clipească, istorie, repere geografice, mitologie, bibliografie, fapte, concordanţe. Argumentele scribului se leagă atât de bine, încât, deşi cititorul este conştient de proporţia ficţională, sfârşeşte prin a accepta impresia de veridicitate. Un alter ego al scribului este bibliotecarul de la mânăstirea Ferme zu Chiuso, care ştie totul, fiind comparat cu un computer. Din aceeaşi familie fac parte arhivarii, oamenii de taină, iniţiaţii. De aceea, caracterul textualist, livresc al proiectului este axiomatic. Dominantă este şi viziunea labirintică, a drumurilor corecte şi înşelătoare, intersectându-se, ocolindu-se, afundându-se în neprevăzut. Un asemenea labirint, în care dispar fără urmă oameni, sau se retrag pentru a se proteja, este cel din grădina Contelui, în care Al Nouăzeci şi treilea, Pip, simte vibraţia întregului univers. Tot din galeria personajelor semnificative face parte şi scribul analfabet, care citeşte lumea şi prin alte simţuri decât văzul.

Gheorghe Schwartz (scribul) ştie dinainte scenariul, urmăreşte potrivelile, încât naraţiunea este structurată perfect. Modelul lanţurilor de povestiri îl constituie O mie şi una de nopţi, dar şi Decameronul, ori, în ordine istorică, hronografele. Criteriul de coeziune narativă îl formează, de această dată, un fantezist şi universal arbore genealogic, cu creşteri şi descreşteri, o enormă panoramă a deşertăciunilor. Panta rhei, răspunde invariabil unul dintre personaje întrebărilor existenţiale. Gradul de procesare a realului este uimitor, autorul absorbind concepţii, credinţe, teorii de o diversitate incredibilă. Pentru a fi identificate, în afara numărului din serie, personajele au cognomene care definesc o dominantă de caracter.

Al Optzeci şi şapterea este supranumit Cel Umil. Fiind moştenitorul unui imperiu economico-financiar, este victima luptelor pentru putere. Tatăl său dispare fără urmă, mama este supusă unor umilinţe degradante şi ucisă. Martor al acestor cruzimi, copilul suferă o mutaţie psihică, devenind autist. Angoasa şi umilinţa exprimată de întreaga sa faptură îl determină să caute ocrotire într-o mânăstire, unde se dedică îndeletnicirii de copist imitator, suferind de amnezia scrisului şi cititului. Semnul său distinctiv (şi al clanului) este un baston cu mânerul de aur, primit de la bunicul său, Contele Lorenzzi. Îşi părăseşte copilul, pe Cel de Al Optzeci şi optulea, Ambrogio, după numele Sfântului Ambrozie al Mediolanului, la o vârstă fragedă. Mama acestuia, nelegitimă, a administrat o mare firmă de pompe funebre pentru înmormântări de lux, „Poarta Raiului”, de pe malul lacului Lugano. Ambrogio se va naşte şi va creşte într-o casă din incinta cimitirului. Va fi obsedat de ideea morţii. În carte sunt inserate parabole evreieşti, care ţin de mistica iudaică, dar autorul se abandonează (cu voluptate) bulboanelor fantasticului.

Copil de doisprezece ani, după ce mama sa s-a retras la Milano, întemeind un nou cimitir, Ambrogio este obsedat de tainele morţii, anume ce simt muribunzii înainte de soroc şi, mai ales, după ce criteriu le hotărăşte Dumnezeu destinul. În rest, viaţa lui a fost una liniştită, benefică, a căpătat titlul de baron (după tatăl adoptiv) şi s-a căsătorit cu o contesă frumoasă, veniturile i-au sporit considerabil. Un personaj emblematic este ?ipor, evreul rătăcitor, confidentul înţelept şi administratorul de încredere. De la acesta, Al Optzeci şi optulea află că nu moartea este cel mai cumplit lucru, ci frica de necunoscutul acesteia. Din cinci copii, i-au trăit fraţii gemeni. Deşi au firi contradictorii, marea lor asemănare îi face să fie confundaţi. Când unul decedează, personalitatea lui se transferă în cel rămas, acesta devenind doi într-unul. Această simbioză dă naştere unei serii de poveşti şi întâmplări fabuloase, având în vedere dubla personalitate a supravieţuitorului. Geamănul are un comportament contradictoriu, se căsătoreşte cu o văduvă, mai mare decât el, care decedează după ce naşte un copil, are relaţii homosexuale cu grădinarul, cu care fuge la Petersburg, unde duce o viaţă plină de fantezii, în compania ţarului minor Petru al II-lea şi a camarilei acestuia. Fuge, apoi, în Polonia, unde studiază arta grădinilor ornamentale. Scriitorul dovedeşte un enciclopedism copios, informaţii istorice, culturale, legate de viaţa aulică, complinite cu diverse fabulaţii. Evenimentele istorice, de background, autentifică ficţiunea. Savantlâcul textelor este, desigur, de natură ludică, iar autorul îşi râde, aparte, în barbă. Preocuparea bătrânului Ambrogio pentru grădinărit îl contaminează şi pe Geamăn. Pentru o lungă vreme, se instalează o atmosferă patriarhală, în care convieţuiesc trei generaţii, dintre Cei O Sută. Echilibrul este tulburat de ideile originale ale Geamănului, de a modifica parcul tradiţional al lui Ambrogio. Ruptura formală este definitivă.

Disimulat, autorul atribuie personajelor propriile convingeri legate de motivarea existenţei, de moarte, de comunicarea cu Dumnezeu, de bătrâneţe, de relaţiile din familie, de bucuria şi împlinirea prin creaţie. Cu toate că stilul este, precumpănitor, indirect, se remarcă o complicată reţea de capcane psihologice, fie prin intervenţiile scribului, fie prin notele de subsol, aparent neutre, fie prin întrepătrunderea planurilor (narative, temporale, reale, fantastice). O retorică persistentă apelează la alegorii, la simboluri, la un misterios labirintic, la autodenigrări, la comentarii cabalistice.

Al Nouăzecilea, numit Puiu, este un copil corpolent şi necomunicativ. Nu lipsit însă de afectivitate şi de spirit de observaţie. Este căsătorit de timpuriu, dar primogenitul este o fetiţă. Puiu este un paradoxal, enunţând uneori idei de o mare profunzime şi dovedind un talent nativ uimitor de organist. I se naşte şi un băiat. Grădina cu geometrie variabilă, proiectată de Geamăn, prinde viaţă atunci când Puiu concertează în ea, la orgă, fascinând auditoriul, provocându-i stări sublime. În ciuda temperamentului apatic al corpolentului Puiu, fiica sa dovedeşte o feminitate lipsită de orice reţinere, înclinaţii spre o viaţă extravagantă. Fratele ei, Filipo Emanuele, numit Luigi, este un precoce, dar cu obsesii morbide, ca şi ceilalţi membri ai familiei. După ce fiica sa, rămasă gravidă, se mărită precipitat, Puiu cade iar în starea lui de prostraţie şi moare.

Autorul nu dezvoltă amănunte biografice, dar face numeroase digresiuni, nu se ocupă de justificări psihologice (din moment ce crează portrete mitice), nu face diferenţieri de limbaj sau de stil, prin care să individualizeze personaje sau împrejurări, ci, de la un capăt la altul al istoriei, realizează o poveste pură, plină de mistere, pendulând între concretul istoric şi fabulos, recurgând la mitologia eredităţii şi a ştiinţei, la aventuri fantastice, la o abundentă recuzită tehnică. El este preocupat de recuperarea timpului pierdut al povestirii, pe care se străduieşte să-l aducă în circumstanţele credibilului. Prin prezenţa scribului (eu narativ scrupulos) şi prin străduinţa de a demitiza, prin numeroase comentarii infrapaginale, scriitorul ne dă şi un ecorşeu al povestirii, ţinând mai mult de predispoziţia sa ludică.

După ce Luigi, Al Nouăzeci şi unulea, trece prin diferite faze de nebunie (sau de compotament obsesional), la aniversarea vârstei de 17 ani, pune la cale un experiment care ucide întreaga familie. Scapă un nepot, Ambrogio II, care va da continuitate arborelui genealogic, fiind Al Nouăzeci şi doilea. Însă, o lungă perioadă de timp, au loc procese de succesiune, apărând de peste tot pretendenţi la moştenire. Deşi pentru orfanul de trei ani viitorul părea nesigur, fidelii familiei s-au îngrijit de enorma avere şi de protecţia sa. Scriitorul (scribul) îşi dovedeşte, de-a lungul cărţii, numeroase competenţe, de istoric, de jurist, de detectiv, de mitograf, de psiholog etc. Prin subterfugiul autoreferenţial dezvoltă constant o filosofie texuală. Maniera de a argumenta fiecare pas narativ, dându-i autenticitate, creează suspans şi, desigur, sporeşte captivarea cititorului. De altfel, sistematic, printr-un pseudodialog, menţine cititorul în interiorul povestirii. Pro domo, scribul recunoaşte că „istoria este ceea ce se scrie” (p. 354). Faţă de predecesorii săi sedentari, Ambrogio II întreprinde o lungă călătorie (secretă) de iniţiere. Vizitează ţări europene, capătă simţul proprietăţii poposind la filiale ale întinsei companii, învaţă, se maturizează. Însemnul nobiliar pe care îl etalează este bastonul cu mâner de aur. Călătoria a durat peste douăzeci de ani, între timp, asaltul pretendenţilor la moştenire diminuându-se.

Fiecare dintre protagoniştii clanului a fost preocupat în viaţă de câte o problemă esenţială, iar acestea au fost şi nuclee în jurul cărora s-au configurat biografiile: „Al Optzeci şi optulea – Cum scoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor? Al Optzeci şi nouălea – Cum ar trebui materializată grădina perfectă? Al Nouăzecilea – Despre armonia vieţii şi muzica stelelor, Al Nouăzeci şi unulea – Despre izbăvirea prin clipa singură” (p. 399). Al Nouăzeci şi doilea a avut un băiat şi două fete, a dus o viaţă contemplativă. S-a recăsătorit, după moartea soţiei şi a mai avut doi copii. A condus afaceri foarte profitabile. Al Nouăzeci şi treilea, cu numele de alint Pip, a mers pe urmele tatălui său. A fost preocupat, în tinereţe, de lumea naturală. A făcut şi el o călătorie de iniţiere de doi ani. S-a căsătorit, asigurând succesorul. Începe, însă, să-şi exercite personalitatea, contrariat de unele afaceri dubioase ale tatălui său. După moartea lui Ambrogio II, Pip preia conducerea Casei, dar preocupările lui capătă alte direcţii, una de cercetare a unor legităţi naturale şi alta politică. Prins de entuziasmul revoluţiilor de la 1848, Al Nouăzeci şi treilea este condamnat şi executat. Castelul se ruinează.

Nu numai prin proporţii, cartea lui Gheorghe Schwartz este neobişnuită. Deşi lasă impresia că totul se petrece la voia întâmplării, plasând capcane care de care mai meşteşugite şi mai misterioase, autorul demonstrează că stăpânneşte întru totul, nu numai imaginea panoramică dar şi în amănunţime, întreaga construcţie. Însuşirea specială a acestui roman de romane este că fiecare poveste poate fi desprinsă din buchet şi parcursă separat. Apoi, jocul dintre sursa livrescă, documentară şi imaginaţia inepuizabilă este uimitor. Peste toate, arta povestirii, cu întoarceri, cu disimulări de tot felul, cu autocitări, cu procesări de informaţii multiple, cu soluţii ingenioase, realiste sau fantastice, este admirabilă. Comparabilă, într-o anumită privinţă, cu opera lui Mircea Horia Simionescu (demonstrativă şi formală), scrierea lui Gheorghe Schwartz este un Dicţionar onomastic substanţial, demonstrând superioritatea conţinutistică asupra simulării.