Un demers critic de extensia unui tratat, deopotrivă doct şi empatizant, ne oferă Mircea Mihăieş în Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (Polirom, 2012), model de travaliu animat de o metodă care tinde să intre în penumbră, deşi e legată intim de literatură. Deplângând faptul că tehnicitatea unor abordări de expresie postmodernistă (de constatat, primordial, într-o supărătoare superfetaţie terminologică) tinde să suprime sensibilitatea domeniului de investigat, autorul intenţionează să facă dreptatea cuvenită unor aspecte cu marele grad de risc de a se vedea excomunicate: „Firescul, fragilul, umanul-pur-şi-simplu au ajuns să nu mai reprezinte lucruri de luat în seamă. [...] Demersul de faţă îşi propune, date fiind direcţiile confuze, dar cu pretenţia de a institui adevăruri definitive, din exegetica actuală, să mizeze pe inefabil şi imprecis, pe nedefinibil şi subiectiv. Interpretările din paginile care urmează nu sunt definitive şi nici exhaustive. Ele sunt aproximări, încercări de a înnobila mai-nimicul sublim al unei turnuri de frază şi unda de şoc suscitată de trecerea prin faţa ochilor noştri a unui personaj. Poziţia celui ce scrie aceste rânduri e una contra-pozitivistă”.

Excavând biografemele relevante, din care gloria, banii sau derapajele diverse nu lipsesc, exegetul ne indică un scriitor complex, creator de entităţi fictive proeminente în raport cu modelele lor “inconştiente”, şi chiar mai mult, un fel de exerciţiu de demiurgie soldat cu adăugarea pe harta americană, tuturor vizibilă, a unui ţinut închipuit, populat şi animat de patimi, sadisme şi diablerii de către un om care a concatenat mişcările, neinternalizate de către “personaje”, a sute de inşi reali, prinşi în tot atâtea poveşti relevante pentru datele unei umanităţi mai degrabă rapace şi fioroasă moral, dar tot atât de instructivă în ethosul ei. Comparaţia cu Balzac sau cu Dickens - aparţinând lui Jay Parini, reputat biograf al nobelizatului - în privinţa varietăţii de personaje, se justifică pe de-a-ntregul (varianta de lucru a romanului The Hamlet se numea, spre pildă, The Peasants). Râvna de a face fresca unei anumite clase sociale, într-un turning-point istoric, îl înrudeşte, peste mode, şi cu Thomas Hardy sau cu Henry James, în sensul că mixajul viziunilor celor doi hrăneşte, în eposul unei regiuni “inventate”, şi fibra tragică, a intimităţii fiinţei, şi pe aceea a socialului atotbiruitor. După Faulkner, rămâne Yoknapatawpha, univers rural-mitic, care echivalează comitatul Lafayette (nordul Mississippi-ului), după cum orăşelul Oxford e translat în acel Jefferson, cu funcţie de mise en abîme a Sudului american, „blestemat”, refractar modernizării, amestec teribil de aspecte adamice şi decadente. Din punctul de vedere simbolic, ţinutul “misterios” este un alfa şi omega, receptacol al unei “totalităţi spirituale”, cronotop suficient sieşi, din moment ce aceia care aleg liniile de fugă de aici devin vulnerabili până la extincţie. Din unghiul literar, conform unuia dintre cei mai avizaţi hermeneuţi în subiect (Frederick R. Karl), ficţiunile lui Faulkner abordează America post-edenică, configurând “o pastorală care se sfârşeşte prost”. Dramatismul situaţiei e potenţat de premisele înşelătoare - nu istoria cuceririi romantice a frontierei e tema, deşi personajele care “preiau” teritorii sunt dotate, corespunzător, cu amoralitate şi cruzime, ci lamento-ul după o lume oricum complicată de tabu-uri, îngropată în noi moravuri care se validează doar prin expandarea averii. Hybris-ul pare guvernatorul clanurilor McCaslin, Sartoris, Compson sau Snopes, livrate păcatului în diverse forme, toate sancţionabile până la încărcarea unei liste dense de înecaţi în propriile excese, privaţi de şansa redempţiunii.

Acest Ce rămâne s-ar cuveni aplicat, după toate regulile epistemologice, oricărui univers ficţional acreditat la un moment dat, spre a se (re)instaura, în ochii studioşilor şi în sensibilitatea publicului larg, formele prin care literatura, acest imperiu al secundarului, cum ar spune Virgil Nemoianu, îşi contrazice retractilitatea spre a genera forţă, şi anume forţa de a impune universuri paralele, demne de a fi tratate ca o monadă. Nu degeaba îl intrigă, fascinându-l, egalmente, pe profesorul timişorean o interogaţie în siaj aristotelian a lui Umberto Eco, legată de relaţia ficţiune-realitate: „putem fi siguri că personajele ficţionale nu sunt caracterizate de o formă sau alta de existenţă?”. Insertul semioticianului contează, aici, pentru a ranforsa ideea de legitimitate textuală internă, altfel spus pregnanţa unor caractere pentru care nimeni altcineva nu ar putea depune mărturie, în afara prozatorului. Aşadar, ambiţia lui Faulkner de a construi, precum o imponderabilă, dar foarte solidă şi eficace pânză de păianjen, un ţinut plin de viaţă şi de contradicţii, se vede împlinită în impresia majorităţii interpretanţilor că au de-a face, prin constantele mentalitare, din zona liricului, necruţătorului şi damnatului, cu o umanitate persistentă prin refluxul memoriei, care va deranja oricând o relatare reducţionistă. Or, de la Sanctuary şi Requiem for a Nun, până la The Sound and the Fury şi Absalom, Absalom!, fără a omite The Hamlet (considerată ultima capodoperă a lui Faulkner) ori Go Down, Moses (socotită, la rându-i, ca pivot al întregii creaţii), reflecţiile asupra diferenţelor rasiale, confesionale, sociale se varsă într-o deltă putredă de păcat, peste care plutesc miasmele ipocriziei.

Dar nu asupra unei presupuse mizantropii a lui Faulkner – analizat, consecvent, drept un montaignian, adică un purtător de oglindă prismatică prin faţa fiecăruia dintre noi (un raisonneur), fără vreun parti-pris – baleiază atenţia critică a lui Mircea Mihăieş. El observă, pe de o parte, că nu degeaba a fost văzut americanul ca debitor “metaforelor” comportamentale biblice şi lui James Joyce, şi că, pe de altă parte, Yoknapatawpha reprezintă, în efigie, un fel de nod al elansărilor şi eşecurilor umane. Nici o ieşire din anonimat nu e aureolată, după cum nici o dispariţie, prin violenţă extremă ori suicid, nu trece în modalitatea requiem-ului. Un subiect apăsător, dificultuos, remarcabil transpus în termenii unei hermeneutici integrative, care are cel puţin meritul de a nu miza pe tronsoanele psihanalizei ori psihocriticii. Cu alte cuvinte, epicitatea impresionantă, plină de obscurităţi şi incongruenţe, asumate auctorial, (cum ar putea un “sudist” să acceadă la modernitate?) unui mare scriitor se pot, iată, comenta, în fraze fermecătoare, limpide şi instructive.