Poezia Ancăi Mizumschi s-a remarcat, în timp, prin cruzimea ecorşeului şi prin simplitatea de epitaf dăltuit a rostirii. Cel de-al şaselea volum de versuri al poetei nouăzeciste, de fapt, o plachetă, În moalele cerului (Editura Brumar, Timişoara, 2012), schimbă puţin tonalitatea, fiindcă nu mai pare scris în regim de criză. Calmarea respiraţiei poetice a stimulat, probabil, şi nevoia recapitulării, întrucât autoarea a publicat, tot anul trecut, şi o antologie (bilingvă, româno-spaniolă), Carte de citire (Editura Blumenthal).

În moalele cerului nu mai are ascuţiş de sfredel. Se domoleşte ardoarea şi, poate tocmai din această cauză, scade şi energia poetică. De aceea, multe poeme au un aer banal, de „şlagăr“ cu adevăruri luate „de-a gata“: „Am nevoie de altceva. Am nevoie de un cer care să stea tot timpul deschis/ ca o uşă batantă înţepenită cu o piatră/ luată din stradă. Am nevoie/ de un cer bătrân obosit,/ un cer care să îşi ceară iertare mult mai des/ că a fost în altă parte. Un cer care spune/ că nu eu sunt de vină, de vină e cerul/ din mine/ care doare“ (Cerul care doare), „Îţi doresc să/ nu mă uiţi/ niciodată şi/ să nu mă poţi/ niciodată// vedea“ (Poem orb). Locuri comune sunt şi ideea „prizonieratului“ în poem, şi viziunea unui rai călduţ (Îmbrăcaţi de sărbătoare), şi anvizajarea trupului femeii ca „hartă“ a bărbatului (Mic tratat de navigaţie), şi motivul aripilor (Purtătorii de cruce) sau acela al îngerilor (Spânzurătoarea greşită).

Nostalgia Cerului este prima axă a plachetei, fie că e vorba de lumină (La rând, Lumină şi frig, Balansoarul lui dumnezeu, Moartea fără faţă, Desen cu claviculele, Lumina din oase), de o aspiraţie pre-natală (Cântecul unei fete cuminţi, Sfârşitul războiului) sau de copilărie (Sărbători de familie, Calendar ortodox, Amintiri din copilărie). Chiar dacă poemele sunt construite ca nişte micro-naraţiuni, elementul forte al poeticii Ancăi Mizumschi rămâne imaginea plasticizantă: „Lumina atârna ciudată şi plină de teamă, scările de bloc/ se mutaseră mai aproape de cer şi nimeni nu cobora sau urca încă o treaptă. Stăteam nemişcaţi în pereţi/ prinşi la spate de cordoanele noastre ombilicale care arătau ca nişte frânghii ude/ înţepenite în gheaţă şi desenam cu claviculele un cerc/ unde morţii se întorceau de pe o parte pe alta/ o dată la şapte ani/ ca nişte şamani adormiţi/ prevestind viitorul“ (Desen cu claviculele). A doua axă o reprezintă dragostea, fără mari zbateri de data aceasta, despărţirea fiind transpusă în figuri ale evanescenţei („Tot ce va rămâne din mine va fi o pulbere fină de oase/ aşezată pe mobilă ca un praf“ – Mariana) şi ale ascunderii mortificante („mână de scoici/ îngropate pe plajă/ într-o pungă de plastic“ – Legături ratate). Cea mai simplă poveste de iubire este aproape simplistă în stampa ei calină, „certarea“ iubitului din Tu nu faci niciodată nimic pare mai degrabă funny (deşi sugerează o senzualitate frustrată). Memorabile sunt însă versurile în care erosul conţine o suferinţă mocnită, pe muchia insuportabilului: „Vino lângă mine mi-ai spus,/ cu braţele înconjurate peste umeri/ şi faţa îngropată/ în faţa mea. O să începem/ eu din tine/ şi tu din mine până când/ vom mirosi amândoi la fel,/ până când vom fi amândoi/ aceeaşi depărtare,// doi fraţi siamezi spate în spate/ care se ating/ cu degete oarbe// pe rând“ (Poveste de iubire), „întreabă-mă cum pot să ies din pământ ca Afrodita din mare/ şi să înfloresc sub picioarele tale îngropată de vie/ cu braţele tale peste mine ca nişte pepite aurifere/ care foşnesc“ (Îngropată de vie). Autoreprezentarea poate fi considerată o a treia axă a cărţii. Există o serie de fotograme, de proiecţii ale sinelui în „straie“ metaforice sau în ipostaze ireale, cel mai adesea static-glaciale ori funebre: „o piaţă de flori sub zăpadă“ (Deszăpezirea), „stau agăţată cu capul în jos/ în spânzurătoarea asta greşită/ cu gleznele prinse într-o singură frânghie“ (Spânzurătoarea greşită), „o să îţi intru în casă ca o înecată frumoasă/ pe care o găseşti pe plajă în zori“ (Înecata), „eşti la fel de moartă/ ca florile din florării/ şi la fel/ de frumoasă“ (Florărie), „Ea doarme şi nu o să ştiu niciodată dacă/ umblând prin ochiuri de apă sunt eu/ adormită în somnul altcuiva/ sau e doar somnul meu în mişcare“ (Să dormi în apă), „cicatricile mele vor împodobi pe altcineva,/ iar eu voi pluti în vidul cosmic ca o mireasă/ dezbrăcată“ (Mireasa dezbrăcată), „un fel de păianjen cu picioarele fracturate din doi în doi/ înfăşurată în loc de bandaje cu hârtie/ goală“ (Oraşe fantomă). Nu lipseşte, după cum se poate vedea, nici simbolul arahneic, al ţesătorului-textierului, iar într-un poem, intitulat Mama, se vorbeşte despre o „despărţire“ de poezie tot prin scris. Dar Liniştea e altceva, de aceea apare şi mărturisirea dorinţei de a nu mai scrie poezie, contrapunctată de amintirea copilăriei „suspendată în lumină ca într-un scrânciob/ agăţat de cer“. Să fie această plachetă cântecul de lebădă al poeziei Ancăi Mizumschi? Să sperăm că nu şi că poezia îşi va regăsi starea de graţie, ca îndrăgostiţii din Un fluviu la loc: „Umblam goală râzând şi sunam/ din bănuţii aruncaţi în cutiile de conserve goale/ din faţa bisericilor unde oamenii se aplecau în genunchi/ ca să aibă cu ce să îşi cumpere pâine sau carne. Să plecăm de aici ai spus/ şi ne-am strecurat pe sub gardul cimitirului, corpurile noastre au inundat străzile/ ca afluenţii dunării la vărsare, şi oricine putea să ia o cană cu apă, să o ducă acasă,/ să o înmulţească, să facă un fluviu la loc,/ să trăiască din noi de pomană“.

În moalele cerului se dezvoltă pe o triadă tematică armonioasă (cerul, dragostea, eul liric) şi, deşi este o cărţulie inegală, merită citită pentru „creştetul“ său nimbat, acela al poemelor reuşite.