Monografia lui Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012), se anunţă şi îşi enunţă, încă din primele pagini, intenţia de proiect existenţial, etic şi estetic consacrat unuia dintre cei mai recunoscuţi scriitori români în viaţă (premiul Médicis Etranger pentru Întoarcerea huliganului, 2006, Premiul Nelly Sachs în 2011, Dortmund). Demersul analitic se distinge prin perspectiva plurifocalizată: biografia propriu-zisă, biografia literară şi biografia receptării critice.

Între biografia ce „vertebrează simbolic” memoria şi memoria traumatică se configurează „amprenta Manea”: inadecvare, onestitate şi vulnerabilitate, contorsionare stilistică, inovaţie formală, rafinament şi burlesc. Preluând formula lui Lucian Raicu – poetica alterităţii –, criticul explorează şi sintetizează, într-o logică demonstrativă exemplară, axiomele fundamentale ale esteticii lui Norman Manea. Revizuiri, relectură, planuri de referinţă se desfoliază în straturi multiple: problematica identităţii, a subversivităţii, a exilului, însă miezul problemei, nodul gordian e strâns în dubla articulare din sintagma cheie, Estetica: printr-un evident procedeu de conglobare, etica este simultană, interdependenă şi inseparabilă de estetică. Consecutiv acestei încadrări este dezvoltată şi subliniată preeminenţa temei sociale, obnubilate de livresc şi experimental, provocările în reprezentarea „realităţii potenţiale” determinate de dubla situare: observator şi creator.

Pe această direcţie, examinând fenomenul subversiunii ideologic-estetice în literatura română după anii ’60 (amendează încadrarea restrictivă operată de Eugen Negrici în Literatura română sub comunism între „aspiraţia la adevăr” şi „aspiraţia la literaritate”) şi nuanţând complexitatea acelei perioade, aplatizată ideologic, însă diversificată literar, consideră „tangenţială” codificarea aluziilor politice şi se declară mai interesat de de „umanităţile alternative”, replică la „umanitatea socialistă”. Pattern-ul de manifestare a subversivităţii se materializează „tricefal: prin obscurizarea epicului, supratema eşecului şi perspectiva burlescă”, atingând chiar auto-subversiunea. Prima ipostază este analizată în Captivi (România anilor ’50, umanitatea învinsă), prin extensie naraţiunea este „compromisă”, naratorul eliminat în efortul de contopire autor- imaginar-realitate textuală (refuzul omniscienţei – marcă a Partidului unic). La fel, Atrium (1974) teoretizează subversivitatea eşecului prin sustragerea din mecanismele Puterii, în timp ce Cartea Fiului, prin jocul absurd al măştilor, deschide potenţialitatea subversivă a burlescului.

Aventura europeană şi, ulterior, transatlantică începe cu volumul Octombrie, ora opt. Eroul din Lipova, Oscar, aminteşte de personajul cu acelaşi nume din nuvela lui Phillip Roth, The Conversion of the Jews, şi el chestionează lecţiile dascălului rabin, însă nu în direcţia convertirii la creştinism, el e atras de noua credinţă – ideologia comunistă, dar înregimentarea/ monitorizarea/ spionarea colegilor provoacă deziluzie. „Realismul detaliului” din Octombrie, ora opt este continuat în „realitatea socialistă fără realismul socialist” din Anii de ucenicie, reluând, nuanţând supra-temele ce traversează subteran opera: obsesia identitară şi cea a reprezentării.

„Excentricul discret”, „adaptatul subversiv” sunt investiţi drept dublu auctorial în figura lui August Prostul – portret al artistului în totalitarism (unde metamorfoza, masca devin strategii de supravieţuire), integrat „marginalilor burleşti” precum Felix Krull sau Pieter Peeperkorn, dar, remarcă exegetul, mai mult decât instanţă auctorială, persoana lui August se validează, prin dublul său, „devoratorul de iluzii culturale”, un soi de „ghid perfect, din nevoia de a se orienta pe sine”. Coresponentul livresc cel mai fidel este însă Zacharias Lichter, reflexie în oglindă, distorsionată de distopiile sociale.

Discutând oscilaţiile între „memorie – biografia decadentă” şi descoperire – „biografia in progress”, autorul intuieşte imperativul exilului: negocierea identităţii. Întoarcerea huliganului cuprinde jocul secund al reprezentării, provocarea permanentă a „identificării cu cel care îl substitue în scris”, eludarea autobiografiei, a capcanelor de lectură victimizator-melodramatică şi soluţia finală: opţiunea pentru perspectiva out-sider-ului/ huliganului.

Structurată în funcţie de momentele principale ale dezbaterii cultural-ideologice (interviul din Familia – 1981, 1992 – inflamantul Happy guilt, recenzia la Memoriile lui Eliade şi scandalul Jurnalului lui Sebastian – 1998), partea a doua a op-ului, Etica, contextualizează disputele, tensiunile, ierarhizează culpabilităţi, revizitează complexe şi stereotipuri identitare şi sancţionează „deficitul de cultură şi formaţie democratică” ce caracterizează spaţiul public românesc.

Restituirea săvârşită de eseul lui Claudiu Turcuş vine în afirmarea convingerii/speranţei în rostul literaturii de a menţine vie îndoiala, interogaţia, de a înlătura pericolele anchilozării memoriei, spiritului.