Sub streaşina Munţilor Mehedinţi, pe culmea vălurită din faţa Peşterii Topolniţei, se află, de demult, satul Şiroca, comuna Godeanu. Aşezarea, cu mai puţin de două sute de fumuri, răzleţită pe dealuri golaşe şi margini de ogaşe adesea văduvite de apă, stă sub semnul... pietrei, al calcarului, al rocilor peste care este clădită şi de care este împrejmuită. De altfel, din unele izvoade istorice şi spuse ale bătrânilor de aici, reiese că Şiroca îşi trage numele de la „şirul de roci”: şir-roca. Lucru credibil şi veridic, dacă privim solul şi geografia locului. Pămîntul, ici-colo împădurit cu foioase şi conifere, este sărac, pietros, roşietic, ce nu e bun nici măcar de ulcele. Roadele gliei aproape sterpe sunt rare şi sărace. Pomii fructiferi şi câte un butaş-doi de viţă-de-vie se încumetă să crească, fără prea mare folos, prin petecele de pământ ale muntenilor din partea locului, puţini la număr. Piatra, în schimb, piatra de var, calcarul, se găseşte la tot pasul. Parcă ar creşte din pământ, în ale cărui măruntaie zac „munţi” de piatră, cu crestele inverse ce străpung fundul cornetelor, de nimeni dovedit. Nu, nu este nimic exagerat atunci când se afirmă că viaţa şirocanilor, ca a tuturor muntenilor din zonă, a fost, şi chiar mai este pentru unii, dură ca piatra. Multe locuri din preajmă au denumiri simbolice: Piatra Arsă, Piatra Vânătă, Piatra Morii, Piatra Pârciului, La Bolovanu, Pietrele Doamnei, Pietrele de sub conacul lui Gheorghe de la Draganovăţ, Piatra Înaltă ş.a. Casele şi acareturile tuturor localnicilor sunt zidite din piatră. La fel şi fântânile – bunarele –, al căror izvor – vâna apei – irupe de sub geana pietrelor afunde. De-a lungul vremurilor – a celor apuse, cu deosebire – şirocanii au fost nevoiţi să-şi facă piatra aliat vieţii. Ba, mai mult, să trăiască... din piatră. Aşa se face că, găsindu-se din belşug (dar scoasă de pietrari, din cornete, trudnic şi rudimentar, cu barosul şi pana de fier, cu ranga şi chilăviţa; apoi, din ocnele greu accesibile, transportată cu un efort aproape supraomenesc până la varniţă, la cuptorul de var – cu targa şi cu... spatele) ei au transformat piatra în marfă. Piatra devenind chiar modul lor de existenţă. Însăşi viaţa lor. Vindeau piatră arsă – varul – în schimbul bucatelor, al hranei lor de zi cu zi: al porumbului, al grâului, al orzului şi al secarei; cereale ce nu rodesc aici.

La Şiroca, încă din străvechime, se ardea piatra (nu orice piatră, ci doar calcarul, piatra alb-vineţie, dură, aflată în stânci compacte, cu o puzderie de filoane subpământene adânci) transformând-o în var – arzând-o zi şi noapte, timp de o săptămână, la foc tare – pe care îl preschimbau în mămăligă, hrana lor obişnuită, întrucât pâine mâncau doar de sărbători. Cei mai vestiţi vărniceni, proprietari de cuptoare de ars piatra, erau Nicolae Napu, Vasile al lui Trache, Ion Dovlete, Gheorghe de la Fag, Alexa Achimescu şi Gogu lui Bogdănel. Aşadar, vărniceni erau puţini, vărari erau mai toţi şirocanii, dar şi mulţi de prin aşezările submontane învecinate: Godeanu, Marga, Sfodea, Bâlvăneşti, Pârlage, Păuneşti, Călineşti, Balta sau Jupâneşti. Cumpărau vărarii piatră arsă de la vărniceni, o încărcau în care şi căruţe – 450-500 de kilograme un transport – şi animalele costelive, puse în jug sau în ham, duceau varul-marfă prin satele de şes de prin Câmpia Blahniţei şi a Dunării, cale lungă – sute de kilometri dus-întors – de unde se întorceau, după o săptămână-două, cu câteva bănicioare de bucate, să aibă ce pune copiilor pe masă. Copiilor, care ocupaţi, de la vârste fragede, cu creşterea vitelor, cositul fânului, tăierea lemnelor, ducerea şi aducerea, cu spatele, a măcinişului de la moara de apă (moara dovleţească de pe râul Topolniţa) şi cu alte corvoade gospodăreşti – credeau că, pe acolo, prin satele de câmpie, pe unde merg părinţii lor cu var, umblă câinii cu covrigi în coadă. Printre ei m-am numărat şi eu...

...Ah! ce mamă de bătaie am încasat, pe la vreo opt ani, de la tata, când a plecat cu carul cu var şi – pe la Baloteşti, cam la 20 de kilometri departe de casă, făcând popas să-şi tragă boii răsuflarea – m-a descoperit ascuns în spatele carului, sub nutreţul animalelor, cu oasele aproape înţepenite şi firavul trup cam zdrelit de arcurile saltelei de var bolovănos, peste care mă culcasem hoţeşte acoperindu-mă cu fânul boilor. „Cum să te iau cu mine la vale, Nicolae tată, să-ţi port de grijă o săptămână pe drumurile Blahniţei?, s-a răstit tata la mine „cadorisindu-mă” vârtos cu vreo trei-patru lovituri de biciuşcă, iar eu ţipam ca din gură de şarpe, înainte de a mă atinge cu „schimbătorul de viteză” al lui Doman şi Lian. Eu merg cu caru’ zi şi noapte, cale lungă, cu boii de funie, să nu ne loveasacă cu maşina un gură-cască de şofer, pe vreme bună, ori rea: cum pleci îmbrăcat, aşa te întorci: nespălat şi nemâncat ca lumea. Ce, ne ajunge nouă, la amândoi, bucata aia de mălai, felia de brânză şi câteva cepe puse de mumă-ta în săcui ca merinde la drum? Eu nu vreau ca, văzându-te blăhnicenii aşa mic, pricăjit, desculţ şi zdrenţăros, să primesc de milă o bucată de pâne, sau vreo ţoală, să pun pe tine. Când o să mai creşti, îmi iei locu’ şi o să te duci singur cu var, ca să ai din ce te hrăni. De fapt, ăsta-i viitoru’ tău, să fi vărar ca toţi şirocanii, ca toţi muntenii”, m-a lămurit, furios, tata mai altoindu-mi, cu năduf, un bici pe spinare, după care s-a rezemat, tulburat şi întunecat, de carul cu coviltir de rogojini şi a început să-şi răsucească o ţigară din foiţă şi tutun din chiştoace. Mahoarca şi mutra mea spăşită, de om(uleţ) condamnat parcă la moarte, pare-se că l-au îmbunat, zicându-mi, printre dinţi: „Hai, zdreleo, urcă-n car, că ne-om socoti noi la întoarcerea acasă...”, apoi, făcându-şi semnul crucii, a luat boii de funie, trăgându-i parcă după el şi îndemnându-i cu amar în glas: „Hăis Doman! Cea Lian! Hai, cu tata, hai la drum, copiii mei, hai la vale! ’Tui cucurigu şi amnaru’ ei de viaţă legată cu aţă...”, l-am mai auzit pe tata înainte de a adormi, acum pe pătura cu fân din carul cu var, ce se pierdea leneş pe drumul Blahniţei.

Trecut-au anii. Astăzi mai sunt doar câteva cuptoare de ars piatra. Varniţele lui Ion Trifu, zis Bogatu, Vasile Dăiescu, zis Ciocoiu, Georgică Lăzărescu, zis Meşteru (nefiind niciun şirocan fără poreclă) sunt cele mai vestite. De la ei cumpără var îndeosebi pârlăgenii şi mărgenii. În satul Şiroca a mai rămas doar un singur vărar: Gore Lungu, zis Haman. Bărbat cu vreo 50 de ani în spate, înalt, vânjos, cu palmele bătucite de muncă şi chipul ars, ridat de vreme, de vremuri şi de necazuri, Gore Lungu a rămas muntean sadea: după vorbă, după port (doar el mai încalţă azi opinci), după felul în care îşi agoniseşte hrana de toate zilele. Şi-a înjghebat omul o gospodărie trainică, şi-a cumpărat doi cai falnici: Murgu şi Roibu, o căruţă ce poate duce o mie de kilograme de var şi trăieşte din vânzarea varului. Face omul două-trei drumuri la vale, prin satele de câmpie, îşi strânge în hambar câteva zeci de bănicioare de cereale (opt-zece kilograme de var pe un bănicior de boabe) şi îşi asigură hrana lui, a orătăniilor şi a animalelor din bătătură. Numai că „meseria” asta de vărar i-a adus, mai în hălan, şi un mare necaz, dând de bucluc: a rămas fără nevastă. Lipsa bărbatului cu săptămânile de acasă nu i-a priit Anicăi, o moldoveancă mai tânără ca el, gospodăroasă, dar şi focoasă. Când s-a întors Gore de la vale, a găsit casa troacă, aproape goală şi nevasta... ia-o de unde nu-i. „Cred că a plecat la mumă-sa, la Botşeni, sau la vreun moldovean de acolo, fir-ar târtiţa ei afurisită să-i fie, şi m-a lăsat cu degetu-n gură! Aşa-mi trebuie dacă n-am ascultat de pretinii ce mi-au zis, cîn’ s-o iau, că-i frumoasă, bărbătoasă, da’ rea de muscă… ”, s-a plâns omul părăsit şefului postului de poliţie, Aurel Beţiu şi primarului Ioan Gherghescu. Aceştia, împreună cu ajutoarea poliţistului, mai tânăra agentă Elisabeta Căprioru, şi cu… păgubitul au făcut, luni de-a rândul, cercetări, verificări, căutări şi anchete pentru a da de urma „împricinatei învinuite care a părăsit, cu toată strânsura comună, căminul conjugal” şi nu i-au dat de urmă în niciun chip.

La un un şi mai bine de la nefericitul eveniment, mare şi uimitoare i-a fost mirarea lui Gore Lungu când, într-o seară, ieşind şi el ca omu’ pe afară, şi-a zărit consoarta în curtea vecinului, şi ceva rudă pe deasupra, Pătru Achimescu, zis Sulică, de care îl despărţea doar gardul şi... respectul ce i-l purta, zicându-şi, în sinea lui de muntean cinstit şi cu frica lui Dumnezeu, că-i sfântă vorba: „vecinul de lângă casă, niciodată nu te lasă...”. Să trăieşti bine...