Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Înmormântarea lui „Dandy de la Paris” n-a mai avut loc1

        de Gheorghe Schwartz

Apoi, după cum scribul a început deja să se obişnuiască, Dandy de la Paris a dispărut din nou. De data aceasta pentru un timp şi mai îndelungat. Foarte îndelungat. Degeaba l-a căutat scribul cu disperare la Perpignian, la Paris, la Viena ori la Budapesta. Nici urmă de Al Nouăzeci şi şaselea. Pentru acea perioadă, singura lui prezenţă mai apare într-o foaie în limba germană, când numele său se găseşte într-o listă de semnături în favoarea lui Alfred Dreyfus, căpitanul evreu condamnat pentru înaltă trădare. „Bunele relaţii ale Celor O Sută cu evreii au fost adesea suspecte”. Doar că nu neapărat cu evreii, ci cu familia Tipor s-au fixat acele legături. În disperare de cauză, scribul, văzând ca Peter-Pierre s-a raliat taberei dreyfusarzilor, l-a căutat pe Al Nouazeci şi şaselea urmărind şi pista Tipor. Aşa că s-a întors la Viena, unde a mai întâlnit urmaşii „administratorului interimar” ai domeniului de la Segrate, proprietatea unde au trăit mai multe generaţii ai Celor O Sută şi subiectul unui şir interminabil de procese de succesiune. Printre „Acei Tipor” se găseau doi fraţi bancheri – fala familiei -, un proprietar de fabric㠖 de fapt, un atelier de sticlărie cu vreo opt angajaţi -, mai mulţi comercianţi. O parte dintre ei nu-l ştiau decât din poveştile rudelor pe Peter. Dar mai era şi un Tipor rămas în slujba Celor O Sută, administratorul domeniului de pe Leopoldsberg de lângă capitala imperiului. Nu, Al Nouăzeci şi şaselea nu se afla nici acolo, dar, e drept, ţinea legatura cu administratorul, mai ales dupa ce au murit şi Generalul Simon şi Bruno, celebrul doctor. În fond, domnul Peter era singurul moştenitor al acelui domeniu, daca n-o punem la socoteală şi pe biata sa sora.

Scribul a stat de vorbă cu un Tipor care s-a dovedit a fi fost nepotul nepotului administratorului de la sfârşitul secolului XIX. Şi parcă a vorbit chiar cu bunicul bunicului. (Da, domnul Peter era singurul moştenitor. Un moştenitor la fel de contestat ca bunicul sau la Segrate? Nu, pe Leopoldsberg nu s-au arătat nici un fel de „hiene şi ulii”, rude de ocazie avide să le cadă o succesiune nesperată în gura. De altfel, situaţia de la Segrate a ajuns de tot râsul. Încă bunicul lui Tipor a avut grijă să scoată de acolo tot ce se putea scoate şi, practic, acum procesele aproape că nu mai aveau nici o miză. Şi, în loc să se termine toată tărăşenia, din speţa iniţială s-au mai desprins şapte cauze diferite. Care toate mai sunt pe rol! Bine, dar terenul, clădirile, lacul? Acelea au fost de mult vândute. N-a prea mai rămas nimic de împărţit. Atunci, de ce vă mai prezentaţi la toate acele procese? Păi, cum să nu mă prezint?! Nici eu, nici bunicul şi nici tatăl meu nu am trădat niciodată interesele Domnului Conte!) Dumnezeu să-i înţeleagă şi pe aceşti Tipor!

De la administrator, scribul nu a putut scoate unde se găsea în anii aceia Al Nouazeci şi şaselea. Însă a aflat alte lucruri extrem de importante în economia poveştii: în primul rând că Peter-Pierre a locuit o vreme pe Leopoldsberg, împreună cu fiul şi cu „tot haremul acela de femei”. Nu, n-aveai de ce să-l bârfeşti pe Al Nouăzeci şi şaselea. A fost un om drept şi cinstit, cum puţini s-au perindat vreodată pe pământ. Al Nouăzeci şi şaselea nu a cunoscut niciodată făţărnicia – care este în fiecare dintre noi – şi a trăit întotdeauna doar aşa cum credea că-i cere condiţia. Unii - cei mai mulţi! – n-au înţeles acest lucru. Chiar şi soţia sa („arăboaica” – nota scribului) a ajuns să nu-l priceapă. Dupa ce a acceptat vreme de ani de zile lozinca Celui de Al Nouăzeci şi şaselea „Nici o zi fără o pipă, nici o noapte fără o tipă”, probabil pentru că a simţit că trec anii şi peste ea şi că nici extraordinara ei talie nu mai era ce a fost o dată, a început să-i facă scene. Prin 1996, cei doi au divorţat şi femeia a părăsit domeniul. Însă, ca să vezi: n-a luat băiatul cu ea, ci „haremul”, adică tocmai rivalele de la care a pornit tot scandalul. Pe urmă a plecat şi stăpânul. Da, băiatul a rămas la Viena. Să fi avut vreo optsprezece ani atunci.

Bun, bine de ştiut măcar atât!

În altă ordine de idei, Tipor, cel din 1896, n-a avut dreptate. Întotdeauna există moştenitori de unde nici nu te aştepţi! Din actele cadastrale ale imperiului K.u.K. cu o birocraţie atât de scrupuloasă, reiese că mai multe filiale ale fostei Case de la Segrate, chiar dacă nu mai aveau nici o activitate, erau în plin proces de dărăpănare pe nişte terenuri ce n-au fost înstrăinate. Bunicul acelui Tipor a izbutit să facă nevăzute de acolo doar bunurile mobile, o parte dintre clădiri au intrat în ruină, însă conjunctura a făcut ca preţurile acelor terenuri să crească. Aşa că procesele mai aveau un temei. Disputele pentru succesiunea averii Casei de la Segrate nu s-au terminat prin hotărârile justiţiei, ci pe cale biologică. Dacă la începutul secolului al XX-lea au mai existat numeroase părţi în dispută, primul război mondial a triat pretendenţii, iar la sfârşitul său n-au mai rămas decât doi descendenţi în partaj. Care s-au înţeles pe cale amiabilă. Dar care nu ţineau de povestea noastră.

Odată cu noul veac, Al Nouăzeci şi şaselea a ieşit tot mai puţin în lume. Sau, cel puţin, n-a mai stârnit atâtea valuri ca înainte. Scribul a bănuit că trecerea anilor l-a făcut să se potolească şi să-şi petreacă ultima parte a vieţii în umbra considerabilei averi moştenite de la mătuşa siciliană Roberta Ludovica. Ori că trebuia să treacă mai mult timp până să i se încarce bateriile. Într-adevăr, viaţa din Palatul Kubic de pe Île Saint-Louis îşi urma orarul neschimbat de ani de zile: şi în lipsa „arăboaicei” şi a „haremului”, pe poarta mare, mereu larg deschisă, ieşea în jurul amiezii Monsieur Pierre. Nu în caleaşca trasă de cei patru cai albi, ci într-unul dintre primele modele Renault, o maşină roşie condusă de şoferul Jean. Şi tot Madame Ana-Marie, ajutoarea bucătăresei, făcea piaţa, uneori însoţită de un Jean. Şi mai putea fi văzută şi bona Fany. Pe urmă, din când în când, întreagă acea societate dispărea iar pentru o lună ori pentru câţiva ani fără să fie cineva în stare să spună când au plecat locatarii Palatului Kubic şi când s-au întors. Locatarii Palatului Kubic păreau că trăiesc în alt timp, întrucât, în ciuda trecerii vremii, reveneau întotdeauna neschimbaţi, păstrându-şi vârstele intacte. (Ca şi Înaltul personaj de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea.) Ceea ce s-a schimbat a fost, pe de o parte, că băiatul Celui de Al Nouăzeci şi şaselea a ajuns un bărbat în toată firea, nu îşi mai făcea apariţia de mult cu bona, ba era de acum căsătorit şi tatăl unui copil, iar, pe de altă parte, în locul „arăboaicei”, pe poarta mare ieşea Anna Margareta, cea de a treia soţie a lui Monsieur Pierre.

În 1906, acesta trecuse de acum de cinzeci de ani. După acte, pentru că după înfăţişare nu se deosebea de bărbatul venit pe Île Saint-Louis cu peste un sfert de veac în urmă. Nici măcar moda, care se schimbase radical în toată acea perioadă, nu părea să-l fi ajuns şi pe Dandy de la Paris, îmbrăcat întotdeauna ireproşabil, însă tot după gusturile de mult apuse, tot cu peruca sa galbenă pe cap, tot cu mustăţile răsucite şi cu monoclul nelipsit. Şi – culmea! – nu părea defel desuet, ci mai degrabă un anticipator al viitorului… Cum de la Expoziţia Universală din 1889 n-a mai înscenat nici un eveniment, deşi rămas acelaşi personaj imediat remarcat, prin repetiţia aceloraşi scene zilnice – cu dispariţiile amintite -, a devenit o prezenţă constantă, chiar dacă ieşită din comun, la fel ca şi Jules, uriaşul de doi metri şi patruzeci de centimetri, când se arăta în public ori Robin, care putea ridica cu o singură mână o căruţă şi o putea ţine timp de două minute deasupra capului, în văzul mulţimii de gură-cască adunaţi în Grădinile Tuileries. În Paris existau numeroşi Pierre, însă Monsieur Peirre n-a fost decât unul singur şi oricine ştia la cine te refereai, de îi rosteai numele.

Despre familia din care s-a tras Anna Margareta, a treia soţie a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, scribul nu dispune de date. Femeia era cu mult mai tânără decât soţul ei şi i-a născut doi copii, cărora le-a supravieţuit. Fata a murit de gripă spaniolă în timpul primului război mondial, iar băiatul s-a prăpădit într-un bombardament în cel de al doilea. Dacă prima nevastă oficială a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea a fost foarte înaltă, dac㠄Arăboaica” se distingea prin talia ei cu totul neobişnuit de subţire, scribul este convins că şi Anna Margareta a trebuit să iasă cu ceva în evidenţă. Totuşi, privind cele câteva fotografii rămase în album, n-a sesizat ce l-a atras pe excentricul Monsieur Pierre. Anna Margareta pare să fi fost o femeie drăguţă, cu ochi expresivi, buze subţiri, o bărbie ce trăda încăpăţânare şi… şi atât. Dar nu era nici foarte înaltă, nici nu etala talia de viespe a „Arăboaicei”. Din acele fotografii pe carton gros, scribul n-a putut trage cine ştie ce concluzii. Până ce n-a scos întâmplător una din lăcaşul foii de album în care a fost introdusă cu peste un veac în urmă. După cum era obiceiul, pe spatele cartonului erau imprimate numele şi adresa atelierului unde a fost făcută poza: Artur Blumenfeld, Rue de Chevaliers No. 247. Atelierul lui Artur Blumenfeld a fost renumit nu numai printre cei ce l-au călcat, ci, mai ales, printre cei ce l-au înfierat. Pe scurt, chiar dacă poate nu s-a născut acolo moda pozelor deochiate, pe Rue de Chevaliers No. 247 s-a consolidat industria „fotografiilor pentru bărbaţi”, a fotografiilor cu subiecte porno. Iniţial, modelele au stat astfel încât să nu li se vadă feţele, dar, aşa cum din pozele sexy s-au dezvoltat şi seria porno, fetele au renunţat şi ele la anonimat, lăsându-şi şi feţele la vedere. Mai ales că multe profesioniste îşi făceau astfel publicitate. S-o fi luat Al Nouăzeci şi şaselea şi pe cea de a treia sa soţie dintr-un bordel? Păi, dacă femeia a frecventat atelierul foto rău famat al lui Artur Blumenfeld… Numai că de pe poza păstrată în album ne priveşte o femeie îmbrăcată decent, la fel cum ni se înfăţişează şi pe celelalte fotografii. Bine, asta nu spune nimic! Însă în 1906, Dandy de la Paris a mai ieşit o dată în evidenţă. De data aceea mai mult prin soţia sa. Care nu părăsea Palatul Kubic pentru a se plimba pe malul Senei, cu un Jean la trei paşi în urma ei, ci se ducea la diferite adunări ale unor societăţi socialiste. În Oastea femeilor libere, a fost aleasă vicepreşedintă. La 27 martie 1906, soţia lui Monsieur Pierre s-a aflat printre camarazii ei, când s-a ajuns la o dispută dură cu reprezentanţi ai Action française. De la „un turnir decisiv de idei” era să se işte o bătaie în toată regula, fiind nevoie de intervenţia poliţiei. Evenimentul a fost marcat şi în presă, cu accentele de rigoare date de ziarele provenind din cele două orientări opuse. Mai mult, şi publicaţiile catolice au intervenit în forţă, date fiind bunele relaţii dintre Action française şi papă. Pius al X-lea, un credincios profund, un om de mare modestie, dar înţelegând toate realităţile vieţii lumeşti ca fiind în concordanţă cu Voinţa lui Dumnezeu, era speriat de tot ceea ce nu era în deplină conivenţă cu tradiţia dată. Incidentul din 27 martie a fost incriminat şi în predicile preoţilor în prima duminică, iar liderele Oastei femeilor libere au fost atacate nominal. Anna Margareta a apărut într-o caricatură, cu un picior pe grumazul unui lacheu şi cu o pancartă pe care scria „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Totuşi, în „demascările” fără nici o limită, nici o aluzie la un trecut indecent al soţiei Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. Revenind la întrebarea dacă Monsieur Pierre şi-a luat (şi) a treia soţie dintr-un bordel, nici tăcerea foilor de scandal nu este relevantă. Şi nici că pe mai multe poze din album Anna Margareta apare cu o cruciuliţă la gât nu este suficient. Începutul veacului al XX-lea a fost puternic marcat de încercările de emancipare a „sexului slab” şi faptul că soţia lui Dandy de la Paris a jucat un rol important în Oastea femeilor libere pare să indice că ea a făcut parte din tineretul dispus să se opună la orice constrângere tradiţională. Într-o fotografie, apare cu pantaloni pe o bicicletă. Anna Margareta a fost o femeie modernă. Poate puţin cam ostentativ modernă. Monsieur Pierre a fost Dandy de la Paris, dar nu ostentativ dandy. Scribul a fost uimit câte tinere din familii cu totul respectabile au ajuns la începutul veacului al XX-lea să se prostitueze nu neapărat pentru bani, ci pentru c㠄dacă bărbaţii se laudă cu numărul partenerelor avute, de ce să fie o ruşine dacă şi o femeie dispune de o cât mai mare colecţie de amanţi?”. Acceptate în continuare de suspusele lor neamuri sau mai ales nu, mai multe dintre acele domnişoare şi-au găsit chiar şi sfârşitul în case de toleranţă. Scribul nu ştie dacă Monsieur Pierre, indiferent la orice convenţie socială, indiferent la trecut şi la viitor, şi-a luat (şi) a treia soţie dintr-un bordel.

Într-o lume asemenea celei a Parisului, confruntări de tot soiul erau la ordinea zilei. Războiul dintre Oastea femeilor libere şi Action française a atras de o parte ori de cealaltă nu numai biserica catolică, ci şi tot mai multe partide politice şi organizaţii civice. Război ce s-a terminat cu totul neaşteptat. În după-amiaza zilei de 4 aprilie, a avut loc o defilare neobişnuită prin tot centrul metropolei: un şir parcă nesfârşit de muncitori în straie de lucru, artişti, funcţionari, studenţi, toţi în coloane compacte, au mărşăluit pe marile bulevarde cântând Marsilieza. (Paranteză: pentru a-şi populariza fonograful, Edison l-a trimis pe Wangemann într-un turneu prin Europa, înainte ca senzaţionala invenţie să fie prezentată la Expoziţia Mondială de la Paris. Wangemann a intrat în istorie întrucât a reuşit să imprime „pentru vecie” vocile unora dintre cei mai puternici oameni ai timpului. Printre care şi vocea cancelarului german Otto von Bismarck. Acesta, după ce i-a înfrânt nu de mult atât de categoric pe francezi, l-a surprins pe Wangemann cântând şi prima strofă din Marsilieza. Vestea a stârnit vâlvă şi a fost interpretată în fel şi chip: ca un semn al unor sentimente mai prietenoase faţă de francezi, ca o ironie de prost gust, ca un indiciu de senilitate etc. Cert este că uimitorul cilindru conţinând înregistrarea a dispărut, fiind recuperat abia peste aproape un secol şi jumătate. Aşa că au existat destule voci care nici nu l-au acceptat drept o realitate. Marsilieza – ce simbol mai puternic pentru francezi?) Lumea de pe margini nu s-a putut dumiri în legătură cu scopul acelui marş, oamenii neformulând nici o cerere punctuală, nescandând nici o lozincă. A fost o manifestare spontană? A fost organizată din timp? De cine? Cine a adunat oamenii, cine i-a pus să cânte imnul naţional? De pe trotuare, privitorii i-au întrebat pe cei ce se găseau pe marginile coloanei. Însă aceia, în loc să le răspundă, îi luau de mână şi fără să se oprească din cântat, îi trăgeau în mijlocul şirului, îndemnându-i să cânte şi ei. De pe marile bulevarde şi din străzile laterale, mulţimea s-a revărsat spre Insula Saint-Louis. Unde, în faţa Palatului Kubic, cocoţat pe o estradă, îi aştepta o fanfară dirijată de… Al Nouăzeci şi şaselea, în cap cu nelipsita-i perucă aurie. Mulţimea a trecut prin faţa sa, după care a revenit cântând în continuare până pe Champs-Élysées şi Place de la Concorde, unde rândurile s-au rărit, lumea risipindu-se.

Întâmplarea din după amiaza de 4 aprilie n-a putut fi explicată niciodată, fiind socotită drept un eveniment cu totul straniu. Unii au considerat-o drept o replică a atât de neplăcutului incident de la 27 martie, susţinând că ar fi fost orchestrată chiar de autorităţi spre a calma spiritele agitate. Însă s-au găsit şi alte numeroase explicaţii. Niciuna suficientă. Au fost şi comentatori care au încercat să analizeze componenţa marelui alai, sperând ca, în funcţie de compoziţia acestuia, să poată trage concluzii şi în legătură cu cine l-a organizat. O explicaţie rezonabilă nu s-a găsit niciodată şi nici autorităţile
n-au fost în stare a da un răspuns oficial. Cel mai mult a încurcat lămurirea cazului faptul că lungile coloane s-au îndreptat toate spre Palatul Kubic de pe Île Saint-Louis, unde personajul cunoscut în tot Parisul pentru eleganţa sa sfidând timpul le-a aşteptat dirijând fanfara. A fost spontan acel spectacol? Greu de crezut. Dar nimeni nu şi l-a revendicat. Din incapacitatea evidentă de a da un sens logic întâmplării, comentariile s-au stins mult mai repede decât ar fi fost de aşteptat. (Şi nici Anna Margareta, soţia lui Monsieur Pierre, n-a mai fost bârfită în presă.)

Personajul Al Nouăzeci şi şaselea şi Palatul Kubic s-au retras din nou în ceaţă.

_______________

1 Fragment din romanul AGNUS DEI - ultimul din ciclul CELOR O SUTĂ - în curs de apariţie la editura Curtea Veche.

2 Internată într-un spital de boli nervoase, unde avea să se şi prăpădească în 1898.

3 De schimbat nu s-a schimbat într-adevăr nimic multă vreme. Când au apărut legile de la Nürnberg, administratorul de pe Leopoldsberg a fost încadrat printre tot mai puţinii „evrei necesari”. În 1942, primăvara, a fost totuşi deportat împreună cu întreaga sa familie. Dintre toţi ai lui, s-a întors doar el. Şi şi-a reluat vechea slujbă.

Nr. 01-02 / 2013
Versuri
de Gabriel Chifu

Un poet de tranziţie
de Octavian Soviany

PREMIUL NAŢIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU” PE ANUL 2012

Din Jurnal (2010)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (32)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Poeme
de Iulia David

Intelectualitate şi credinţă
de Adrian Popescu

Corbii interesaţi
de Nicolae Prelipceanu

America văzută în chip de rinocer
de Nichita Danilov

Premiile Filialei Craiova a U. S. R. pe anul 2011

O altfel de istorie a lumii
de Paul Aretzu

Dificultatea de fi modern când eşti din Sud
de Gabriel Coşoveanu

Triada poeziei
de Gabriela Gheorghişor

Etică şi poetică
de Daniela Firescu

Fata din grădina moldavă
de Ioan Lascu

Moartea literaturii se amână
de Horia Dulvac

Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici: Argumente ontologice hard pentru actualitatea şi perpetuarea istoriei literare
de Ştefan Vlăduţescu

Ultimul vărar
de Nicolaie Băbălău

Casa dintre cuvinte
de Florea Miu

Un călător între timpuri: Georg Cristoph Lichtenberg
de Andrei Zanca

Poeme
de George Vulturescu

Înmormântarea lui „Dandy de la Paris” n-a mai avut loc1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Eliza Novac

Despre viclenie
de Ionel Buşe

Cărţi primite la redacţie:

Poeme
de Mircea Stâncel

vitrina cărţilor
de Nicolae Coande

Zâmbetul durerii sale
de Viorel Mirea

Semnal editorial

Psihologia infinitului pustiu
de Ion Militaru

Crucea Caraimanului
de Viorel Dianu

Poeme - (1888-1967)
e Füst Milán

Poeme
de Tudor Opriş

Careu de valeţi
de C. Voinescu

O nouă revistă - Romanian Book Review

Poeme
de Felix Sima

Limbajul fantastic într-o perspectivă a esteticii ritmului
de Ala Sainenco

Comunicat U.S.R.

Carnet plastic
de Cătălin Davidescu

Viața din culise
de Toma Grigorie

Comunicat U.S.R.

Reverii
de Dan Eugen Dumitrescu

Debut
de Roxana Ştiubei

Poeme
de Vasile Iftimie

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Parodie
de Lucian Perţa

O clară încercare de manipulare

Gil
de Marie Redonnet

© 2007 Revista Ramuri