Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Psihologia infinitului pustiu

        de Ion Militaru

S-a păstrat undeva, între hârtiile pe care Pascal îşi aşternea gândurile în vederea proiectatei sale apologii a creştinismului, acea consemnare cu caracter de jurnal referitoare la spaţiu: tăcerea spaţiilor infinite mă înspăimântă1 . Nicio antologie a scrierilor acestuia nu o ignoră, niciun comentariu al gândirii lui Pascal nu o lasă deoparte. Este ca şi cum precarul conţinut al propoziţiei concentrează în sine întreaga gândire a acestuia, întreaga atitudine creştin-catolică şi întreaga atitudine potenţial rebelă, protestantă sau chiar atee.

Este destul de curios ce anume, care parte, prin ce sens ascuns sau manifest a reuşit scurta propoziţie să stârnească în ochii posterităţii, şi nu numai ai celei filosofice care, în orice caz -şi mai la urmă!- şi-a asumat propoziţia, – interesul. Bunul simţ, acea parte intelectuală din el care niciodată nu l-a părăsit! – şi-a dat mâna cu intuiţia filosofică. Pascal a reuşit, fără să vrea, evident, să unifice două porniri care s-au simţit bine în opoziţie.

În determinarea lui Pascal interesul egal este fracturat, asumat în chip diferit de cele două. Dacă, pe de o parte, spaţiul interesează filosofia- nu a încetat niciodată să o intereseze pe linia continuităţii şi infinităţii sale pe care nu a reuşit niciodată să le controleze şi subordoneze! -, pe de altă parte, simţul comun simte că de astă dată spaţiul –altul decât cel limitat: marginile ogradei sau curţii- ar putea vorbi propria sa limbă, una în care vorbesc sentimentele al căror alfabet constituie gama nesfârşită a vechii psihologii.

Este uşor de văzut cine este principalul beneficiar al bunurilor provenite de aici. Filosofia îşi vede pusă pe masă vechea problemă a infinitului fără să i se ofere nimic în plus, infinitul de aici necalificându-se decât prin adaosul unei psihologii pe care filosofia nu are cum să-l treacă în tabla materiilor proprii.

Bunul simţ, pe de altă parte, are surpriza descoperirii stranii a bunului său cel mai de preţ: sentimentul. Dacă, obişnuit, sentimentele cu care bunul simţ lucra nestingherit fără a i se cere vreodată socoteală pentru legitimitatea instrumentelor sale, fără să depăşească spaţiul intim al lumii finite, a finitului ca atare, de astă dată el îşi vede afirmate sentimentele la o scară, pe care, din proprie iniţiativă, niciodată nu ar fi încercat să o urce. Nu numai lucrurile finite, spaţiul lumii concrete, interiorul acesteia, sunt în măsură să ducă la sentimente, să bucure, să întristeze, să seducă sau încânte, aceleaşi sentimente pot fi induse de lumea infinită, de ceea ce se situează dincolo de cele ştiute, de infinitul ca atare. Mărturisirea specială a lui Pascal este una care ţine de psihologie. Ceea ce este în faţă, ce este obiect de cunoaştere sau pur şi simplu obiect, stârneşte admiraţie, furie, iubire sau ură.

Tăcerea spaţiilor infinite mă înspăimântă! Cu alte cuvinte, ceea ce înspăimântă nu este spaţiul ca atare, nici infinitatea din el, ci tăcerea. Ceea ce vrea să spună Pascal nu priveşte spaţiul, finitatea sau infinitatea. Accentul cade aici pe psihologia stranie indusă de depăşirea spaţiului comun. Dacă, în chip obişnuit, psihologia se construieşte în urma contactului cu lumea finită, toate subiectele sale: percepţie, reprezentare, gândire, personalitate, temperament, caracter, constituindu-se prin contact cu limitele: cu obiecte, date, organizate după modelul lucrurilor limitate, mărginite în interiorul unei lumi mărginite, finitul fiind raţiunea sa constituantă, Pascal descrie condiţiile de posibilitate ale unei psihologii care trece de graniţele lumii comune arătându-se posibilă în infinitul ei.

*

Cum este posibilă aici tăcerea? Cum poate infinitatea spaţiului, prin infinitate şi spaţiu, să înspăimânte? Nu este de crezut că stricta şi exclusiva alăturare a celor două produce spaima, iar ele singure, luate în separaţie ar fi cu totul altceva şi ar duce în cu totul alte părţi ale psihologiei. Nu este de crezut, cu alte cuvinte, că spaţiul şi infinitul, luate separat, ar fi cu totul străine de lotul spaimei. Spaima în faţa spaţiului infinit provine din spaima în faţa spaţiului şi spaima din faţa infinitului. Cele două, înainte de a înspăimânta în forma asocierii, o fac separat. Alăturarea lor intensifică spaima la un asemenea nivel încât ea devine evidentă fusese .

*

Este greu de închipuit că psihologia s-ar fi putut naşte întrun alt spaţiu decât al lucrurilor finite. Lucrurile despre care a vorbit ea: sufletul şi forma, năzuinţa şi mobilurile sale - la început, psihicul şi afectele– apoi, aparţin lumii concrete, subsumate înţelegerii obişnuite ca lucruri finite. Cele două, finitul şi concretul, sunt unul şi acelaşi. Nici un sentiment nu s-ar fi putut naşte, şi nicio gândire în jurul lui nu ar fi fost posibilă, în marginea unor lucruri lipsite de identitate, de limite şi contur.

Noutatea lui Pascal, caracterul spectaculos al descoperirii sale, constă în transferul psihologiei din teritoriul lucrurilor finite în infinitul gol. Nu el descoperă infinitul ca atare, şi nici spaţiul. Acestea erau bunuri operaţionale în dispozitivul de lucru al ştiinţei vremii, şi chiar al filosofiei. Noutatea lui Pascal constă în transferul psihologiei dinspre exerciţiul parohial, constitutiv, al acesteia, spre unul cosmic, aplicativ.

Acum, dacă ceea ce declanşează posibilitatea naşterii psihologiei este lumea finită cu lucrurile din ea, orice înlocuire a ei cu altceva părând să facă improbabilă geneza, cum este posibil discursul aceleiaşi psihologii în prezenţa unui obiect opus? Cu alte cuvinte, cum este posibilă naşterea sentimentelor în faţa a ceea ce nu are capăt, nu are margini şi efectiv nu este ceva? Un astfel de obiect imposibil pentru psihologie este infinitul. Dacă el nu are efectiv nici un conţinut, nu este ceva concret, nu este cumva o imposibilitate orice sentiment în faţa lui?

Infinitul absolut, lipsit de statut matematic (Cantor), nu poate fi decât logic. Infinitul lui Pascal, spaţiul infinit, este prezenţa nedeterminată care acţionează dincolo de logică şi dincolo de matematică. Este un paradox insurmontabil: cum poate acţiona cineva/ceva dacă nu are atribute?

Spaţiul infinit înspăimântă - şi asta o face dincolo de orice calitate. Spaima pe care o induce nu-i aparţine registrului concret al prezenţei sale. Orice vorbire despre el este improprie pentru că îl transformă în finit. El sperie prin caracterul activ al subiectului exterior. Întrebarea este: cum îl percepe subiectul exterior fără să îl transforme?

Mărturisirea lui Pascal – căci nu avem de-a face decât cu o mărturisire care este, mai degrabă, subsumată eficienţei şi prezenţei organului translucid al misticii! – afirmă: tăcerea spaţiilor infinite, înspăimântă. În propoziţie se găsesc ordonate logic trei tipuri de date: 1) spaţiile infinite (Pascal vorbeşte despre ele la plural, ceea ce deja este o problemă, pentru că astfel, se limitează nemaifiind finite)2) tăcerea, nota subiectului activ care le monitorizează; tăcerea ca mod al său de aprehendare a lumii, lumea în fiinţa ei nu vorbeşte şi nu tace, vorbirea şi tăcerea ei este transferul modului nostru de a fi asupra lumii, antropomorfizarea ei, şi 3) spaima.

*

Conform modului său de aprehendare a lumii, în spaţiul infinit un subiect oarecare găseşte tăcere. Unui astfel de subiect, un astfel de spaţiu i se impune înainte de orice altceva prin tăcere. Tăcerea este determinaţia primă pe care omul o aruncă în aprehendarea lumii. El nu observă nimic altceva, nu apelează la serviciul niciunei alte facultăţi pentru a pricepe lumea, nimic de ordin senzorial sau intelectual, ci strict dimensiunea sa auditivă. Pricepe lumea prin zgomotul ei astfel încât structura ontologică la care avem acces este ordonată în funcţie de sunetele emise, de zgomotul şi tăcerea ei. Nu există din păcate, până în prezent nici măcar încercarea de a schiţa o ontologie a lumii prin audiţie. Încă din antichitate au fost refuzate simţurile în oferta lor ontologică de a furniza fiinţa lumii. Ele înşeală, mint, ofertele lor sunt lipsite de credibilitate, nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi râu ( Heraclit).

Pe această linie a refuzului simţurilor în participarea lor la construirea unei ontologii a lumii, ochiul a fost principalul organ ale cărui oferte au fost criticate. Ochiul înşeală, adevărul său este trecător, de azi- pe mâine, ce este azi- mâine dispare etc, etc.

Sunetul nu a avut parte nici măcar de demnitatea de a fi negat, criticat în oferta sa ontologică. Urechea nu este prezentă în nicio critică a simţurilor. Este ca şi cum nu a existat, iar participarea ei la ontologie nu face să fie amintită. Singura şansă, nesperată şi ea, ca sunetul şi percepţia lui să fie admise, a venit din partea muzicii. Prin muzică, se dă, cel puţin, posibilitatea de a fi luată în atenţie o astfel de posibilitate.

Cândva, atunci când ontologia se va întregi şi prin participarea ei auditivă şi organul acesteia va fi recunoscut, Pascal îşi va avea ziua lui de glorie.

*

Există, poate, un rost mai profund al dialecticii, decât cel tradiţional de a pune şi opune, de a formula teza şi antiteza unei idei. Există un rost a cărui utilitate filosofică ar putea fi de întregire şi completare, de epuizare a întregii game a adevărului. Hegel a transmis poate cea mai utilă idee a vremurilor ce vor urma, cu apetitul lor reducţionist pentru orice fel de înţelegere. Ceva nu poate fi adevărat decât luând urma întregului fiecărui lucru, a fiecărei idei, a fiecărei propoziţii, luând în subordine spectrul întregii culturi.

Tăcerea spaţiilor infinite înspăimântă- este ceea ce a transmis Pascal pe linia înnoirii psihologiei, a transformării ei dintro ştiinţă a sufletului exersat pe întinderile mici ale lumii noastre, întruna pentru care spaţiul infinit nu este ceva străin. Psihologia poate fi şi trebuie să fie nu numai a finitului, ci şi a infinitului, nu numai lucrurile mici o solicită, ci şi cele mari. Iar ea, cu experienţa lumii de aici, a micii noastre lumi, trece şi în lumea de dincolo, în lumea mare a infinitului cosmic. Pentru o astfel de lume trebuie să fim pregătiţi, contactul amplu cu ea poate interveni oricând. Prin Pascal şi exemplul său de posibilitate a afectelor în faţa infinitului suntem deja pregătiţi.

Posibilitatea de aplicaţie a psihologiei la cosmos, trecerea ei din spaţiul oicumenei în cel al infinitului trebuie întoarsă. Psihologia trebuie să revină încă odată acasă pentru a se descoperi, de astă dată cu întreaga încărcătură şi experienţă a marilor spaţii.

Pascal ajunge la tăcere prin observaţie de anvergură maximă, cosmică, unde obiectul este infinitul însuşi. La ea se ajunge, însă, şi prin observaţia de mică anvergură, prin luarea în atenţie a facultăţilor însele. La capătul vorbirii, de exemplu, acolo unde vorbirea a luat act de limitele sale, de ce se poate şi ce nu se poate. Există un capăt al vorbirii unde aceasta trebuie să înceteze, cel puţin aşa crede Wittgenstein.

Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să păstrăm tăcere (Wittgenstein). Am ajuns astfel, se pare, la marginea lumii. Iar ceea ce este dincolo de această margine dacă altădată era sursa celei mai mari spaime, acum, inofensiv, nu mai poate conduce decât la o recomandare silenţioasă. În faţa hăului, vechea groază este înlocuită de muţenie.

Evident, ajunşi în faţa celor despre care nu se poate vorbi, ultima vorbire este de felul consemnării statutului non-permisiv al acestor lucruri despre care nu se poate vorbi. Căci a nota clasa acestui tip de lucruri este a nota în termeni de vorbire posibilitatea de a vorbi despre ele în felul că nu se poate vorbi – adică despre lucrurile despre care nu se poate vorbi , se poate vorbi ca despre lucrurile despre care nu se poate vorbi- contradicţia este evidentă, însă nu asta este intenţia ideii de faţă.

*

Notă1

În aceeaşi cheie a întregirii dialectice a marii idei a lui Pascal este de amintit contribuţia sa în problema vidului. Aşa cum vidul era o construcţie lipsită de realitate, spaţiile infinite sunt abstracte. Singura deosebire este absenţa reacţiei psihologice. Vidul nu stârneşte nicio psihologie, cel puţin Pascal nu vorbeşte despre nimic în acest sens. Stârnesc însă aşa ceva spaţiile infinite. Nu îl pregătea însă vidul pe Pascal pentru ideea sa psihologică? Nu se află vidul în preludiul lumii spaţiilor infinite? Nu este imposibil, dimpotrivă! Omogenitatea ideii este evidentă.

*

Notă 2

Deschiderea spaţiului către infinit în cheie psihologică de către Pascal nu era, la acea dată, un act singular. De regulă, adică totdeauna, istoricii filosofiei şi comentatorii au ignorat complet contextul istoric. Spaţiul se deschisese deja cu două sute de ani mai devreme în forma lui de spaţiu fizic, limitat, este adevărat, dar totuşi, mai departe şi dincolo de spaţiul ştiut al lumii europene. Este vorba despre descoperirea Americii şi luarea sub control cartografic şi epistemologic al întregului Pământ.

America nu a înspăimântat, ea doar a stimulat apetitul de înfrângere a limitelor şi deschidere către infinit. Cu siguranţă, nici psihologia nu a rămas aceeaşi în urma descoperirii Lumii Noi. Radical însă ea nu s-a schimbat, pentru că lumea finită care o făcuse posibilă a rămas la fel, chiar dacă ea şi-a extins limitele adăugându-şi altă lume sau lărgindu-se pe sine. Mutaţii s-au înregistrat însă. Dosarul complet al transformării psihologiei odată cu descoperirea Lumii Noi nu s-a întocmit. El nu este nici măcar schiţat, rămânând o datorie încă prezentă.

_____________

 1 Pascal, Cugetări, Editura Aion, 1998.

Nr. 01-02 / 2013
Versuri
de Gabriel Chifu

Un poet de tranziţie
de Octavian Soviany

PREMIUL NAŢIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU” PE ANUL 2012

Din Jurnal (2010)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (32)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Poeme
de Iulia David

Intelectualitate şi credinţă
de Adrian Popescu

Corbii interesaţi
de Nicolae Prelipceanu

America văzută în chip de rinocer
de Nichita Danilov

Premiile Filialei Craiova a U. S. R. pe anul 2011

O altfel de istorie a lumii
de Paul Aretzu

Dificultatea de fi modern când eşti din Sud
de Gabriel Coşoveanu

Triada poeziei
de Gabriela Gheorghişor

Etică şi poetică
de Daniela Firescu

Fata din grădina moldavă
de Ioan Lascu

Moartea literaturii se amână
de Horia Dulvac

Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici: Argumente ontologice hard pentru actualitatea şi perpetuarea istoriei literare
de Ştefan Vlăduţescu

Ultimul vărar
de Nicolaie Băbălău

Casa dintre cuvinte
de Florea Miu

Un călător între timpuri: Georg Cristoph Lichtenberg
de Andrei Zanca

Poeme
de George Vulturescu

Înmormântarea lui „Dandy de la Paris” n-a mai avut loc1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Eliza Novac

Despre viclenie
de Ionel Buşe

Cărţi primite la redacţie:

Poeme
de Mircea Stâncel

vitrina cărţilor
de Nicolae Coande

Zâmbetul durerii sale
de Viorel Mirea

Semnal editorial

Psihologia infinitului pustiu
de Ion Militaru

Crucea Caraimanului
de Viorel Dianu

Poeme - (1888-1967)
e Füst Milán

Poeme
de Tudor Opriş

Careu de valeţi
de C. Voinescu

O nouă revistă - Romanian Book Review

Poeme
de Felix Sima

Limbajul fantastic într-o perspectivă a esteticii ritmului
de Ala Sainenco

Comunicat U.S.R.

Carnet plastic
de Cătălin Davidescu

Viața din culise
de Toma Grigorie

Comunicat U.S.R.

Reverii
de Dan Eugen Dumitrescu

Debut
de Roxana Ştiubei

Poeme
de Vasile Iftimie

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Parodie
de Lucian Perţa

O clară încercare de manipulare

Gil
de Marie Redonnet

© 2007 Revista Ramuri