Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (34)

        de Gheorghe Grigurcu

Maurice Nadeau a împlinit incredibila vîrstă de 100 de ani. Intenţionam să scriu cu acest prilej un articol, dar mi-am dat seama că personajul, nume de marcă de altminteri, nu-mi e îndeajuns de apropiat, c㠄nu-l simt” în acel amestec de pedanterie distinsă şi ironie ce-l conturează, reamintindu-mi-l pe Şerban Cioculescu (întrucîtva şi fizionomic aduce cu acesta). Am consultat Histoire du Surréalisme, am citit cartea lui despre Flaubert, ştiu că a fost un editor şi un „lansator” de scriitori, dar ştiu, de asemenea, că drumul său spre literatură vine dinspre un anume coté politic. Suprarealismul l-a interesat iniţial graţie apropierii lui Breton, în 1928, de Troţki, se pare că mai mult decît prin valenţele sale literare. L-a contrariat apoi disocierea suprarealiştilor de idealul comunist, vizînd „edificarea unei noi ordini umane printr-o revoluţie radicală în felul de a trăi, de a simţi şi de a gîndi, fie şi prin medierile propuse de Istorie”, în favoarea „revoluţiei interioare”, avînd similitudini cu Marea Operă a alchimiştilor… În schimb, atracţia pentru regimurile comuniste nu i s-a epuizat nici după prăbuşirea zidului Berlinului. Întrebat de Petru Răileanu, la mijlocul anilor ‘90, dacă mai vede revoluţia cubaneză în aceeaşi lumină festivă (a întreprins o călătorie la Havana, în 1967), a răspuns: „L-am văzut pe Fidel Castro, şeful statului, care vine în jeep să ne vorbească, mergem cu el într-un bistrou, discutăm. Ei, ce părere aveţi despre ce se întîmplă la noi? - ne întreabă el. Eram totuşi foarte miraţi, vedeam oamenii care aveau aerul de-a fi fericiţi, care dansau pe străzi, dar nu am remarcat că magazinele erau goale, deja, la vremea aceea. Chiar dacă am fi remarcat, ne-am fi zis că este o penurie trecătoare… Cînd mergeam pe trotuare, călcam pe mozaicuri de Wifredo Lam, pictorul suprarealist, ni se părea formidabil. Wifredo avea vîrsta noastră… Deci, ne-am întors de acolo plini de iluzii. Mai întîi de entuziasm, iluziile au venit după”. Iluzii tipice perspectivei gauşiste dintr-un Occident care n-a cunoscut comunismul decît de la distanţă ori cel mult din „vizite” aranjate. Mă tem că nu e o scuză suficientă pentru lipsa de realism a celor cu pricina. E ca şi cum cineva s-ar apuca de o meserie pe care n-o stăpîneşte, dezamăgindu-şi clienţii, nu-i aşa?

*

„Sacrificiul de sine ne îngăduie să-i sacrificăm pe ceilalţi fără a roşi” (Bernard Shaw).

*

Am văzut zilele trecute două căruţe cu coviltir trecînd agale pe şoseaua de pe-o coastă de deal a Cărbuneştilor. O reminiscenţă din vremuri pe care le credeam apuse. Dar nu erau căruţe moţeşti, „cu doniţi şi cu ciubere”, cum mi se năzărise o clipă. Cîteva chipuri tuciurii iţite din penumbra lor m-au lămurit. Încărcate pînă la refuz cu bucăţi metalice dintre cele mai felurite, roase de rugină, ţevi, chiuvete, găleţi, roţi, fragmente de frigidere, televizoare, biciclete, chiar părţi din caroserii de automobile, atestau un nomadism modernizat, cu substrat tehnic… Doi tipi m-au agrăit, pe rînd, familiar: „n-ai fier vechi?”. Mi-am dat seama că ţiganii (îmi vine greu să spun romii; mi se pare că tocmai această vocabulă cvasi-oficială rîde pe înfundate) circulă cu orice preţ, din illo tempore pînă azi. Poartă migraţia în sînge precum un corolar al neadaptării, al „neangajării”. Rămîn cu îndărătnicie la cîţiva paşi distanţă de ceea ce socotim a fi viaţa civilizată. Să fie asta problema lor sau a noastră, a concetăţenilor de alte neamuri, sau, cum socotea cineva, problema lui Dumnezeu, care a făurit această seminţie aparte, cum o poezie aspră care-şi are finalitatea enigmatică în sine?

*

Îmi spune mucalitul A.E.: „ţigăniţi, doar ţigăniţi, unii dintre noi, cînd ne aflăm în patrie, sîntem de-a valma trataţi, cînd ajungem în Europa, drept ţigani de-a binelea”.

*

Tot A.E.: „Cum de romii băştinaşi care au avut grijă să-şi desemneze nu doar un rege, ci şi, pentru pesemne o mai temeinică acoperire a grandorii etnice, un împărat, nu şi-au ales şi un preşedinte? Să fie cumva din dorinţa de-a nu-i face şucăr lui Traian Băsescu?”.

*

Iarăşi A.E.: „Se răsfaţă în oraşele din Oltenia o reclamă destinată a îmbia clientela la îmbrăcămintea second hand: Visul imaginaţiei. Eu unul sînt nevoit, în Amarul Tîrg, să dau cu ochii de ea de mai multe ori pe zi, aşa încît îmi dau seama că nu e nici vis nici imaginaţie. E a naibii de realㅔ

*

„Nimic nu face un efect mai puternic decît o platitudine zdravănă, sănătoas㔠(Oscar Wilde).

*

Întîlnim uneori imagini, cugetări, formulări care ni se înfăţişează atît de potrivite nouă, încît ne scandalizează împrejurarea că le-au venit sub condei Celuilalt. Moralmente ne împroprietărim cu ele. Sînt, organic, ale noastre. Fantazînd puţin, mă gîndesc la cei dispuşi a săvîrşi crime pentru a stăpîni o comoară sau o femeie frumoasă. Ar fi cu neputinţă o crimă pentru o metaforă?

*

„Un om din Evul Mediu ar detesta în mod identic întregul nostru stil actual de viaţă, considerîndu-l atroce, dezgustător şi barbar! Fiecare epocă, fiecare cultură, fiecare datină şi tradiţie îşi are stilul său specific, propria moliciune şi duritate, frumuseţile şi atrocităţile sale, considerînd că anumite suferinţe sînt fireşti şi tolerînd răbdător anumite rele. Viaţa oamenilor se transformă în suferinţă reală, într-un adevărat iad numai atunci cînd se întrepătrund două epoci, două culturi şi religii. Un om din Antichitate care ar fi fost nevoit să trăiască în Evul Mediu s-ar fi sufocat în modul cel mai jalnic, tot aşa cum un sălbatic ar fi nevoit să se sufoce în sînul civilizaţiei noastre. Există apoi perioade în care o întreagă generaţie se trezeşte prinsă între două epoci, între două stiluri de viaţă, încît îşi pierde naturaleţea, moravurile, orice sentiment de siguranţă şi inocenţa. Fireşte că nu fiecare îşi dă seama de acest lucru în egală măsură. Un om cu firea lui Nietzsche a fost nevoit să suporte mizeria de astăzi cu o generaţie şi mai bine înaintea noastră - mii de oameni suferă astăzi de tot ceea ce el a fost nevoit să sufere singur şi neînţeles de nimeni” (Herman Hesse).

*

„Ideea este asemănătoare cu forma la sportivul care spune «sînt în formă»” (C. Noica).

*

O surpriză. Ingenioasele, sentimentalele, ironicele, insinuantele, sofisticatele, pateticele, perfidele, parfumatele scrisori, deliciu al veacurilor trecute, (autoritatea lor inebranlabilă e consemnată, între altele de-a lungul operei lui Proust, ca şi sub condeiul tragic al lui Kafka) revin în forţă. Cum? Prin mijlocirea internetului care obligă mîna practicanţilor săi la eforturi mai mult ori mai puţin extinse de formulare scriptică. Inhibată multă vreme de telefon, epistola se scutură de torpoare, se prezintă, verticală şi chemătoare, în faţa noastră. Cultura vizualului non-scriptic, gata-gata a înghiţi textul, cunoaşte o solidă rivalitate, chiar pe terenul ce părea atît de dezolant al noilor tehnici de comunicare. Încă o dovadă a circularităţii în cultură. Nimic nu se pierde, totul revine. Chiar totul? Trecutul se reconstituie pe ici, pe colo, prin… punctele esenţiale.

*

„De altminteri, îndată ce începea să se înduioşeze şi să te înduioşezi şi tu de un lucru neadevărat, spunea: «îţi jur», mai mult din voluptatea isterică de a minţi decît din interesul de a te face să crezi că spune adevărul. Nu credeam ceea ce-mi spunea, dar nu eram supărat pe el, căci moştenisem de la mama şi de la bunica însuşirea de a nu fi în stare să pizmuiesc nici măcar pe unii mult mai vinovaţi şi de a nu condamna niciodată pe nimeni” (Proust).

*

Gloria mea actuală: titlurile de „cetăţean de onoare” decernate de Amarul Tîrg şi de Tg.Cărbuneşti…

*

Joc irezistibil: te străduieşti a-ţi aduce în minte, sfredelindu-ţi fără milă memoria pînă dai de stratul său emoţional-restaurator, cel mai viu, oameni, mici întîmplări, privelişti din copilărie şi pubertate ca să vezi, cu o stranie curiozitate, unde ai ajuns pornind de acolo. Apoi mai faci un efort pentru a te abstrage din prezent, descinzînd (teleportîndu-te?) în feeria acestui illo tempore intim, ca şi cum te-ai mai putea afla acolo.

*

„Dacă este o fiinţă care doreşte ca oamenii să nu fie egali, aceea e femeia” (G. Călinescu).

*

Să nu ne amăgim: relaţiile dintre oameni sînt îndeobşte relaţii de forţă. Ne adulmecăm, ne dibuim spre a ne da seama cine e mai tare, instinctiv, „dincolo de bine şi de rău”, în marginea credinţei, fie şi în raporturile minimale (poate, în cazul lor, substratul brut e mai implacabil). Schiţăm, reflex, zi de zi, graficul unor ierarhii. Chiar pierdute sub nivelul conştientizării stricte, aidoma unor rîuri ce-şi continuă, pe porţiuni, un curs subterestru, asemenea raportări sînt inevitabile. Cum le-am putea contracara? Prin iubire, adică pe calea angelică, ori prin orgoliu, adică pe calea aparent demonică? Depinde de forul lăuntric al fiecăruia. Totuşi orgoliul nu e neapărat un fenomen moralmente rebarbativ, fiind apt de complexităţi cu sens expiator. „Adevăratul orgoliu, scria Valéry, cel de cea mai rară calitate e însoţit de dispreţ ori de milă de sine”. Iar mila, indiferent de obiectul său, nu are oare o sursă divină?

*

„Iar de-a lungul întregii sale vieţi, el canalizase tot geniul fanteziei sale, toată forţa şi capacitatea lui de gîndire împotriva lui însuşi, împotriva acestui obiect plin de inocenţă şi nobleţe. Căci, din acest punct de vedere, el era totuşi un adevărat creştin, un adevărat martir, deoarece orice asprime, orice critică, orice răutate, toată ura de care era capabil, le îndrepta mai ales şi cu precădere împotriva lui însuşi. În ceea ce-i privea pe ceilalţi, pe lumea dimprejurul său, făcea necontenit cele mai eroice şi mai serioase eforturi de a o îndrăgi, de-a i se conforma, de a nu-i provoca nici o suferinţă, căci la fel de profund ca şi ura faţă de el însuşi i se întipărise în minte acel «iubeşte-ţi aproapele»” (Herman Hesse).

*

Libertatea optimă nu se întîmplă a fi uneori o sclavie ce se ignoră?

*

Pentru unii poezia e un desert al unei mese consistente, pentru alţii un aperitiv al unei mese care nu va mai veni niciodată.

*

Poezia: un duel al fiinţei cu sine. Dacă e doar cu Celălalt, e un act de epigonism.

*

„Adevărul era că eram cu totul lipsit de capacitatea de a-mi gîndi, chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri, viitorul concret. Îmi limitam gîndirea numai la obiectele imediate şi la împrejurările prezente, şi asta nu din pedanterie sau pentru că aş fi avut interese bine conturate, ci - în măsura în care prostia mea nu ar fi fost cauza - din tristeţe şi din spaimă; din tristeţe, căci prezentul fiind atît de trist pentru mine, îmi spuneam că nu trebuie să-l depăşesc înainte de a se fi destrămat într-o situaţie fericită, din spaimă, pentru că, tot aşa cum mi se face frică în faţa celui mai mic pas în prezent, mă consideram nevrednic, copilăros şi demn de dispreţ, cum mă vedeam, să judec cu adevărat şi cu spirit de răspundere un viitor măreţ, bărbătesc, care, de cele mai multe ori, nu mi se părea deloc posibil, încît cei mai mici paşi spre el îi socoteam o minciună, iar ţelul cel mai apropiat de neatins” (Kafka).

*

În copilărie detestam textele „triste”. Mă scoteau din sărite acele cărţi pentru copii în care autorul atingea corzi melancolice, făcea loc visătoriei vagi, fie şi cu puţină glazură zaharoasă pe deasupra. Doream lumină, voie bună. Nu în ultimul rînd, umor. Rîdeam cu faţa spre viaţă fără nicio inhibiţie, plîngeam doar atunci cînd se povestea despre suferinţele sau moartea unor fiinţe, nu în ultimul rînd, animale. Cum să-mi explic reacţia exclusiv solară a pruncului care am fost? Ce s-a ales din imunitatea lui sufletească la întuneric? Poate că era ca un fel de antrenament al unui pilot într-o tabără confortabilă înaintea unor raiduri primejdioase pe care va trebui să le efectueze deasupra teritoriului inamic. O acumulare de forţe înaintea unor salturi mortale. Numai că acel copil se antrena fără să ştie ce va urma, închis ermetic în vîrsta lui ca-ntr-un Destin care l-a trădat…

*

Cele trei căi ale iertării: 1) a nu te răzbuna; 2) a înţelege; 3) a uita. Ultima are puterea maximă, cea a increatului.

*

S-ar părea totuşi că sinceritatea e mai limitată decît ipocrizia, care e capabilă a se multiplica, a se extinde considerabil. A spori mereu prin simulacre. În fapt, ipocrizia sfîrşeşte prin a obosi precum orice artificiu. Pe cînd sinceritatea dispune de resursele egal-productive ale naturaleţii, postura nesinceră e aidoma unei plante artificiale ce nu-şi poate trage sevele din sol. Din care motiv ipocriţii ajung la stereotipii. Lipsit de combustibilul unei organicităţi, mecanismul lor moral e nevoit a merge pe cîteva tipare comune. Pe cînd indivizii eminamente sinceri sînt spontani, cei eminamente ipocriţi se imită sîrguincios între ei. Ipocrizia decade lesne în manierism, pastişă, plagiat.

*

„Diavolul trufiei este atît de şiret şi de iscusit, încît deîndată ce începi să te judeci cu cea mai mare sinceritate şi-ţi vezi toate ticăloşiile, el e prezent şi-ncepe să-ţi şoptească: Iată, vezi ce bun eşti, nu ca ceilalţi, eşti smerit şi te condamni singur, eşti bun” (Tolstoi).

*

Atît cît mă pot pătrunde pe mine însumi, îmi dau seama mai curînd decît de succesiunea, de simultaneitatea vîrstelor pe care le-am parcurs, alăturate printr-o formulă similară celei ce guvernează artele vizuale. Dintr-o ochire asupră-mi le pot îmbrăţişa pe toate. Radiaţia paradiziacă a copilăriei stă alături de starea inadecvării în crescendo, a învolburărilor şi angoaselor adolescenţei, acestea răspund într-o maturitate ce a încercat doar să le contabilizeze cu o prezumţie de scepticism, iar spaţiul încă în curs de alcătuire al senectuţii n-ar putea, nu văd cum ar putea fi umplut cu altă materie. Aşadar, spre a mă conforma terminologiei curente, aş spune că fiinţa de acest tip, cu un impuls spre lăuntrică devălmăşie, e… postmodernă.

*

Sînt două soiuri de rataţi: cei din timpul vieţii şi cei din postumitate. Primii s-ar părea că au soarta cea mai tristă deoarece gustă amarul insuccesului ca un conţinut existenţial, suferinţa lor avînd francheţea de-a se înfăţişa îndeobşte ca atare atît lor cît şi ambianţei. Pe cînd rataţii din categoria a doua se iluzionează şi, deopotrivă, iluzionează o vreme publicul printr-un surogat de succes. Abia moartea îi situează în adevărata lumină. Destinul se joacă perfid cu ei, dar şi, pînă la un punct, cu noi cei ce riscăm a consuma produsele lor prevăzute cu etichete de valoare. Perioada comunistă oferă, de la un cap la altul, exemple suficiente.

*

„Circulă pe internet mai multe filmuleţe care, urmărite, ne arată cît de jos a ajuns nivelul cultural al românilor. La întrebarea unui reporter «Cine a scris Biblia?», se primesc cele mai aiuritoare răspunsuri.«Popa!», e sigur unul dintre cei întrebaţi. «Dumnezeu!», e de părere altul. Sau, alte răspunsuri năucitoare: «Creangă», «Alecsandri» şi, cu cele mai multe opţiuni, «Eminescu». Cu alte cuvinte, autorul Bibliei trebuie să fi fost neapărat român, ceea ce denotă încrederea patriotică a bravilor noştri concetăţeni în puterile creatoare ale poporului nostru, care, nu-i aşa?, doar el ar fi putut să zămislească o asemenea carte fundamentală. De tot hazul sînt şi răspunsurile la întrebarea «Care este ultima carte citită?». Oamenii chestionaţi nu sînt în stare să reproducă un titlu (cu o excepţie, cineva îşi aduce aminte vag Amintiri din copilărie), ci doar, cu chiu cu vai, nume de autori. Scriitorii aleşi de români sînt, desigur, Eminescu, dar şi «Mihai Creangă» (care ar fi scris «poezii frumoase»), dar şi Caragiale («care a făcut filme»), dar şi Ciprian Porumbescu” (România literară, 2013).

*

Farmecul ediţiilor vechi în care i-am citit prima oară pe unii autori români, în răstimpul în care copilăria se îmbina cu adolescenţa cum noaptea (fecundă, plăsmuitoare de forme ce nu se distingeau suficient în obscuritate) cu zorii (aducînd nu numai lumina ca atare, ci şi transparenţa prin care figurile se iveau într-o nouă accepţie, mai subtilă, provocatoare). Arghezi, Blaga, Bacovia, E. Lovinescu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Perpessicius, dar şi N. Iorga, Const.C. Giurescu, P. P. Panaitescu,Gheorghe Brătanu, C. Gane… Ferestre pentru prima dată deschise spre o lume livrescă atît de convingătoare încît îţi insuflă simţămîntul că fără a o cunoaşte n-ai mai putea rămîne tu însuţi. Pionieratul lecturilor unor cărţi deja „vechi”, care-şi sporeau misterul datorită împrejurării că erau interzise, da, interzise printr-un index impozant, cu autoritate legală. Te apropiai de ele nu doar din unghiul experienţei sufletului proaspăt, copleşit de noutăţi în care-i plăcea să se regăsească precum într-o şcoală ce-l forma idealizîndu-l spontan, ci şi din cel al restaurării unei legitimităţi. Al unei justiţii culturale pe care firavul adolescent o simţea cu durere, încălcată într-o lume întoarsă pe dos. Ediţiile de atunci s-au constituit în semne pe un drum pe care mi-am îngăduit a-l urma, dar şi în amintiri, în vibraţii ale începutului pur. Al unui început în sine, neurmat de nimic…

*

Voltaire despre Ninon de Lenclos: „Ninon, care m-a îndemnat să scriu versuri, ceea ce mi-a adus duşmănii pe toată viaţa, a avut o carieră mult mai de preferat ca a mea, primind, adică, şi dînd, la rîndul ei altora, numai şi numai plăceri…”.

*

Echilibrul, cumpătarea, cuminţenia au la unii preţul retractilităţii, dacă nu al laşităţii. Ori chiar la fiecare din noi, măcar în proporţii discrete…

*

Nu poţi fi cu adevărat dezamăgit de oameni, dacă, la un moment dat, n-ai fost dezamăgit de tine însuţi.

© 2007 Revista Ramuri