Pe măsură ce ne îndepărtăm de zilele acelea, ne amintim tot mai des de ele. Însă aici nu e vorba de nişte zile, ci de nişte vremuri care s-au dus şi bine au făcut cei care au contribuit, unii chiar cu viaţa, la plecarea lor. Îmi amintesc uneori, provocat de câte o întâmplare sau de câte o întrebare, de vremea cenzurii şi mai că nu-mi vine să cred că am trăit aşa ceva. Zilele trecute am fost la un colocviu a cărui temă, Literatură şi evaziune, mi-a readus în minte evaziunea prin cenzură. Evaziunea prin ideologie. De fapt, evaziunea de la ce? „De la trebi”, cum ar spune Eminescu. De câte ori nu ne-a deturnat cenzura ideologică sensurile unor pagini unde noi credeam că ne pusesem propriul suflet şi propria minte!

Dar poate că asta n-ar fi nimic, dar altceva mi se pare, abia acum, târziu după momentele acelea, halucinant. După cum ştiu toţi cei care au trecut prin vremurile acelea, partidul unic ambiţiona să-şi ţină toţi cetăţenii în priză, să-i intoxice până la cronicizare cu pretinsele sale idei, cu viziunea sa despre lume, una falsă, cum s-a dovedit încă din timpul existenţei sistemului comunist. Şi, dacă îmi aduc eu bine aminte, şi îmi aduc bine aminte, era o adevărată vânătoare de evazionişti, nu mai sunt sigur că ăsta era termenul ales de ei, dar asta era ideea, printre scriitori şi artişti. Nu aveai voie să evadezi de la viziunea partidului, adică, de fapt, de la limba şi mintea lui de lemn: cei şi mai bătrâni decât mine îşi aduc aminte de anii când era o victorie că „s-a dat drumul la poezia de dragoste”, pentru că, până atunci, intimismele, cum le numeau ei, nu erau tolerate în poezie, ca să nu mă refer şi la proză, unde lucrurile mergeau şi mai departe. Ori, dacă erau tolerate, apăi atunci trebuiau să fie de natura amorului turnătorului fruntaş (de la cine ştie ce oţelărie) cu filatoarea, fruntaşă şi ea, de la cine ştie ce filatură. Or, asta însemna o pură şi simplă evaziune de la sinele poetului şi, dacă vreţi, chiar de la realitatea lumii înconjurătoare.

În proză, mai ales, unde intră mai des peisajul din jur, uman şi neînsufleţit, impunerea tipului de subiecte şi personaje dictate de partidul unic însemna curată evaziune. Păi ce să însemne altceva decât evaziune criminală povestea triumfalistă din romanul Drum fără pulbere al lui Petru Dumitriu, o carte despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, în prima sa variantă, cea poreclită pe drept, Canalul Morţii? Cine ştie, şi azi ştiu toţi cei care vor să ştie, ce se întâmpla acolo nu poate să considere romanul acela decât o măsluire deliberată, criminală în fond şi ea, a realităţii. Adică, de fapt, un fel de evaziune într-o lume, considerată ideală, din punctul de vedere al ideologiei de partid. Şi în timp ce se condamna sus şi tare, de către criticii epocii, de la Crohmălniceanu la Georgescu, evazionismul în literatură, el era dictat chiar de sus, chiar de ei. Proliferau articolele despre „figura comunistului în romanele cutare şi cutare”, teme de altfel şi ale unor teze date elevilor mai măricei, sau pe la concursurile de literatură, tot pentru elevi. Dar toate acelea erau curată plăsmuire, închipuire de lemn a unor minţi tot de lemn. Pentru că distanţa între realitate şi ceea ce „zugrăveau” ei în romanele lor „pe linie” era ca de la cer la pământ, adevărată evadare din realitatea zilnică, vopsire criminală a ciorii şi darea rezultatului drept papagal, vorba ceea.

Se vorbea, se făcea mare caz de materialismul dialectic şi istoric, de faptul că trebuie să măturăm idealismul cu tot cu filozofii care-l practicaseră, dar el era înlocuit de un alt idealism, criminal de data asta, căci ce altceva era povestea cu socialismul şi comunismul, care sunt viitorul de aur etc. etc.? Dacă mă uit azi în jurul meu, abia acum a învins materialismul, definitiv, sau, măcar pentru multă vreme, în lume. Nu mai e nevoie de socialismul victorios pentru asta. Capitalismul ajunge ca toată lumea să nu mai dea doi bani pe altceva decât pe valorile materiale, în frunte cu banul; de fapt, şi el, o ficţiune cu aparenţă reală, dacă aşa ceva poate să existe. Şi după ce am devenit, prin reacţie, duşmanii materialismului, iată-ne azi în interiorul lui până peste cap. Dar dacă mergem mai departe, nici banul nu e altceva decât tot o evaziune de la realitate, un simbol, după cum se şi ştie, doar valoarea e altceva, e invizibilă cu ochiul liber. Orice valoare la care avem acces, inclusiv cea a aurului, e dată, în fond, de raritatea obiectului respectiv, în cazul nostru a metalului galben, nu de altceva. Cea reală invizibilă ne rămâne pentru totdeauna.

Probabil că, de când am fost trimişi din Paradis, aici, la munca de jos sau, mai bine zis la lumea de jos, că nu toţi muncesc, o ţinem tot într-o evaziune. Ba în poezie, ba în bogăţie, ba în viitorul de aur al omenirii, care n-o să fie niciodată, ba în libertate şi egalitate, două concepte care, puse în practică, se bat cap în cap, nu e nici o noutate în asta. Evaziune sau iluzie, lumea e iluzie, iar toate încercările noastre de-a ne-o apropia şi apropria nu fac decât să ne îndepărteze de ea, cu mintea, aşa, ca să uităm că nu mai suntem acolo unde nea Adam şi tanti Eva au scăpat şi ei o dată la fructul oprit şi iată ce moştenire ne-au lăsat.