Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mai există cărți luminoase

        de Gabriel Coșoveanu

O carte cu interviuri? Nimic mai facil – s-ar grăbi unii să spună, comiţând cel puţin două delicte, unul de natură logică, pentru că nu genul ca atare cântăreşte, ci realizarea sau irealizarea lui, altul de ordin artistic, întrucât armonia presupusă de asemenea întreprindere se poate dovedi mai dificultuoasă decât temele eu-lui. Când s-a gândit la aşa ceva ceva, cu decade în urmă, Mircea Pospai era conştient că îl aşteaptă aspecte dintre cel mai ingrate, cum ar fi selectarea unora dintre sutele de interviuri înregistrate. Din fericire pentru cititorul avid de biografeme, Convorbiri de după-amiază (Scrisul Românesc, 2012) reprezintă doar primul volum de acest tip, iar autorul ne lămureşte asupra bucuriei pe care o resimte un jurnalist autentic atunci când îşi caută oglindirea în Celălalt, în semenul său, încercând să-l deschidă: „Fără nici o îndoială, privilegiul oferit cuiva de soartă de a putea sta de vorbă cu oamenii care au cu adevărat ceva de spus este unul rar şi trebuie să te consideri norocos dacă ţi-a fost aşezat pe masa ursitorilor. E mare lucru să citeşti despre ceva sau despre cineva interesant, este captivant să cureţi praful şi să descifrezi secretele documentelor, dar parcă nimic nu se compară cu fluxul de energii, informaţii şi sentimente care se revarsă spre tine când cineva ţi se destăinuie”.

S-ar cuveni adăugat că mefienţii în raport cu atari alcătuiri mai săvârşesc un păcat, de astă dată de factură psihologică, subestimând forţa specială a dialogului, tocmai pentru că ei consideră conversaţia banală, fără putinţă elansatoare, bună doar pentru tranzacţii. Dacă e adevărat ce spune Harold Bloom, spre pildă, că nu există texte, ci doar relaţii între texte, atunci la fel de adevărat este şi că ar fi mai potrivit să vorbim despre relaţionare decât despre viaţa şi întâmplările entităţilor ca atare. Ca un aggiornamento, intervievatorul ataşează şi un CD cu imagini, conştient că omul contemporan e tot mai sensibil la pixeli. Volumul, dincolo de adiţionarea de informaţii şi mărturisiri infuzate, nu o dată, de o duioşie altfel greu îngăduibilă în public, are meritul principial de a celebra valorile politeţei şi respectului, în vremuri în care aceste valori cruciale, aş spune, din care derivă toate celelalte, au atins, parcă, perigeul. Din atare unghi, avem în faţă şi un fel de vademecum, absolut instructiv parcă mai ales pentru generaţiile emergente, din zona culturii dialogului miezos, bine, solid instalat pe făgaşul civilităţii, inspirând liniştitoarea senzaţie că este ca şi imposibil ca lucrurile să derapeze în vreun fel.

Ne vine greu să credem că vreun curios nu ar decoperi aici măcar un punct de interes sau vreun nucleu ideatic reverberant, fie şi numai dacă sesizăm că, în secvenţa liminară, apare Nestor Vornicescu, discutând, cu multă căldură, despre scrierile patristice din spaţiul străromânesc, iar la final îl „vedem” pe Ion Hobana abordând, cu aceeaşi căldură, fenomenul OZN-urilor. Cele două forme de entuziasm se topesc, în fond, în una singură, forma serenităţii cunoaşterii, căci parcursul biografic cu multe popasuri în Bibliotecă nu ar trebui să aducă neapărat încruntări sau alte manifestări ale privaţiunilor legate de recluziune şi îndelungi solilocvii. Oricum, rezultă din dialoguri că la multe întrebări esenţiale nu prea se poate răspunde cu tărie nici după o viaţă de meditaţii. Printre cele mai captivante pagini se numără acelea animate de două personalităţi puternice, născute la Craiova, dar menite unui destin exemplar, aflat pe la mijloc, deoarece vorbim de oamani încă tineri, deja în zona exemplarităţii, Varujan Vosganian şi Adrian Cioroianu. Pe primul, jurnalistul nu ezită să-l provoace cu directeţe: „Cartea dumneavoastră a fost caracterizată drept un roman. Am văzut multe dintre părerile criticilor despre ea. Mi-aş îngădui, cu tot respectul pentru toată lumea, să o consider o carte de istorie”. Iar „îndrăzneala” e răsplătită printr-o confirmare în care se citează chiar un critic, anume Eugen Negrici, care susţine că nici o istorie completă a secolului XX nu se va putea scrie fără a lua câteva pagini din respectivul op, Cartea şoaptelor, în speţă. Mircea Pospai continuă să incite, ştiind bine ce va declanaşa: „Spuneaţi cândva că un poet este mai mare decât un ministru...”. Răspunsul poate fi calificat, în concizia lui, şi ţinând cont de emanator, realmente ca memorabil: „...dacă eu nu ajungeam ministru, buluceala era mare şi sigur altcineva ar fi ajuns pe acel scaun. Pe când, dacă nu m-aş fi născut, poeziile pe care le-am scris nu le-ar fi scris nimeni niciodată. [...] Eu doresc să mă cunosc mai bine, tot aşa cum doresc să cunosc mai bine tot ceea ce ne înconjoară. Viaţa nu face daruri. Viaţa e frumoasă, dar numai dacă vrei s-o cunoşti”. Adrian Cioroianu, pe de altă parte, pentru că se atinge chestiunea crizei, afirmă: „Mai simplu spus, fiecare dintre noi, europenii, începând cu grecii, cu italienii dar chiar şi noi, românii, am trăit puţin deasupra posibilităţilor efective”. Iar întrebarea următoare vine insidios: „Puţin sau puţin mai mult?”, creându-i prilejul istoricului să admită nuanţa.

Convorbiri de după-amiază se parcurge în tempo rapid, „personajele” de acolo ar mai fi povestit, probabil, mult şi bine, alertate de Mircea Pospai, noi înşine ne cunoaştem mai bine, şi poate şi învăţăm să mai şi admirăm pe câte cineva, că la ilustrarea suburbanităţii nu am stat niciodată rău.

© 2007 Revista Ramuri