Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Neîntâlnirea

        de Gabriel COȘOVEANU

Experiențele Estului fost comunist se dovedesc – după cum s-a anticipat de către amatorii literaturii cu miză – un rezervor fertil pentru alimentarea unui tip de ficționare care continuă să-i nedumerească pe destui occidentali. Abordarea unor teme ca singurătatea, frigul, nesiguranța, foamea, altfel decât în contexte belicoase ori catastrofice, tinde să-l deconcerteze pe cetățeanul care a trăit liber, dispus, cum au arătat, de atâtea ori, mass-media anilor postdecembriști, să-l suspecteze pe esticul mărturisitor de fabulație sau comportament deviant, provocat de traumele grave din defunctul regim. Romanul Întâlnirea (la a doua ediție, revăzută în sensul fluentizării narative, Polirom, 2007) ne-o recomandă pe Gabriela Adameșteanu nu numai ca pe un prozator puternic, ci și ca pe martorul acela incomod al comunismului ce se cere comentat și altfel decât în cărțile de politologie. Este, de altfel, imposibil ca deceniile nebuniei colectiviste să nu fi lăsat urme în imaginarul colectiv, care ajunge greu să scape de fantasme și tormente, și n-o va face doar cu ajutorul oferit de dezvăluirile documentare ori de interpretările acestora. Ficțiunea, ca de obicei, „traduce” și potențează secvențe de existență rămase prin arhive (sau pândite de acest pericol) ori prin cotloanele sufletului nevindecat, căci nelămurit, sub forma nostalgiei. La cei mai simpli, neobișnuiți cu instrumentele analitice, sub forma unei melancolii difuze raportate la detestabila, dar stabila lor stare de asistați, singura pe care mintea le-o coerentizează.

Romanul, cum îi sugerează și titlul, pune în dialog două paradigme existențiale, două stiluri de înțelegere, două lumi, dintre care una ieșită din tunelul timpului, totul pe suportul ideatic al Odiseei, din care protagonistul, reputatul profesor Traian Manu, transfug în Italia, declamă copios. El dorește reîntâlnirea cu țara sa, nevăzută de decenii, și o invitație academică pe cât de flatantă, pe atât de tipic-parșivă (acest ultim aspect e ignorat de cel intrat, ca hipnotizat, în logica nostos-ului) făcută de comuniștii români îi dă posibilitatea să-și reactiveze memoria afectivă. Numai că ceea ce se dorea a fi o reîntâlnire devine o neîntâlnire, pentru că metecul, exilatul, Ausländer-ul ajunsese străin și pe solul natal. Nu (mai) recunoaște nimic, nu este recunoscut, iar agitația, cu componente securistice și familiale, din jurul somității sosite cu mirabilele produse vestice nu reprezintă decât o capcană căreia îi cade, până la urmă, victimă.

Un raisonneur, soția sa germană Christa, însoțitoare în călătorie, în ciuda voinței ei, și ultima ce-l vede în viață, pe drumul făcut cu mașina înapoi spre Italia, cu ea în postură de șofer, remarcă riscul psihologic: „Oricât de mulți ani ai trăi aici, țara ta va rămâne pe veci tot cea din care ai plecat! E țara ta, chiar dacă nu o s-o mai vezi niciodată, ceea ce ar fi de preferat!”. Savantul are și el ezitări, dar nesemnificative, când se gândește la acel „tărâm îndepărtat, populat de mutanți..., sălbatic și sălbăticit”. Noul Ulise nu va regăsi o Ithacă, ci o zonă umană dezolantă, sordidă, unde agresivitatea e la ea acasă, unde morți vii, torționari, informatori și urmăriți laolaltă trăiesc fără să-și seama de de-realizarea lor ca ființe. Christa face mereu, ca nemulțumită ce e de planul (re)întâlnirii, comentarii neliniștitoare cu privire la modul de funcționare a memoriei soțului, rod al unei alte mentalități: „Ce logoree l-a apucat! Reacțiile lui care o surprind, de fiecare dată, cum e, de pildă, duioșia înțelegătoaare față de părintele care l-a umilit și l-a stâlcit în bătaie! O minte strălucită într-un comportament arhaic...”. Are și ea o dramă, provenită, ca mecanism psihologic, tot din revizitarea periodică a unei perioade negre, când războiul dus de Hitler îi ucisese parte din familie; pe de altă parte, ca mecanism terapeutic, Christa alege voința de detașare, deși rezultă, din relatările ei, că refăcuse drumurile copilăriei și se confruntase deja cu schimbarea peisajului, atât fizic, cât și uman. Și-ar fi dorit ca soțul său să țină cont de avertismente, însă el, „minte strălucită” – este, când facem cunoștință cu el, directorul Institutului European de Cercetare a Mediului Mediteranean din Neapole –, ceea ce vine la pachet cu o mare candoare, continuă să reproducă din Odiseea, miraj al tinereții performere la greacă și latină. Povestea îndrăgostirii sale de lumea clasică o livrează, de altfel, oricui i se pare aproape, de la prietenii și colaboratorii din Italia la membrii familiei sau la audienți oportuniști. Naivitățile și stângăciile unui mare specialist constituie o subtemă deloc neglijabilă în context, câtă vreme știm că unele creiere geniale ale secolului XX au girat, prin nonimplicare sau prin recurgerea la sublima motivație a vieții superioare de cercetător, spațiile concentraționare, naziste sau comuniste, nu importă.

Profesorul, evaluat, de omniprezenții securiști, drept „discret” politic, se arată, totuși, interesat de soarta tineretului studios român, și încearcă să faciliteze calea spre un program cu deschidere spre Italia. În rest, „vrăjit”, pe de o parte, de inși fără scrupule, ca Victor Georgescu, vărul său, ori ca Alexandru Stan, fost coleg de facultate, acum vicepreședintele Academiei din Republica Socialistă România, și excedat de bruscul entuziasm față de persoana sa, purtătoare a însemnelor civilizației, savantul este cuprins de îndoieli. După conferința susținută la București, leviathanul bizantin prinde o nebănuită, ai zice la prima vedere, poftă de viață – un număr mare de persoane, congeneri, rude, disperați sau provocatori, îl inundă cu solicitări, ca pe unul influent, aureolat de titluri, și, mai ales, de statutul de cetățean occidental. Amabilitatea sa de fond se turtește sub tirul entropicilor băștinași, astfel încât Traian Manu observă, cu amărăciune ce basculează, până la urmă, într-o greață ce-i va provoca și sfârșitul: „La un moment dat însă, iartă-mă, am avut impresia că mă străduiesc să umplu butoiul Danaidelor, pentru că mereu apăreau alții și alții... și fiecare dintre ei cu cereri concrete – medicamente, care știi că aici, fără asigurare, fără rețetă, sunt costisitoare, haine, cafea, invitați, cărți, casete și mai ales intervenții... Așa că, până la urmă, mi-a fost destul, m-am revoltat. Ce caut eu aici? m-am întrebat într-o dimineață, când am dat cu ochii de fața mea, în oglinda de la baie”.

Întâlnirea este un acte manqué, nu se produce acea reconciliere cu sine estimată – „transfugul” din notele de urmărire (romanul reproduce, ca atare, mostre din documentele întocmite de o Securitate poltronă și violentă) nu poate depăși starea de „buimăcit”, după cum sesizează el însuși, la finalul sejurului, într-o zonă a lumii, care, vorbă clasicizată, e „țara care a fost a noastră și nu mai e a nimănui...”.

O prezență suavizată, reconstituită prin segmente scurte, este Buni, iubita din tinerețe a eroului, moartă înainte de întoarcerea lui, încă o motivație pentru exegeți să amintească de Gavrilescu al lui Eliade. Oricum, motto-ul cules din autorul lui La țigănci, centrat pe dificultățile exilatului de a desluși semne în drumul spre casă/spre Centru, indică faptul că avem în față nu doar o narațiune ingenioasă, unde racourci-ul face legea, ci și o carte zguduitoare, tocmai pentru că e „săracă” în rechizitorii și epitete resentimentare, despre raportul între realizare și eșec, între puterea de a suporta individual și costurile (re)socializării în medii cu experiențe dramatic diferite de a ta. Gabriela Adameșteanu este o prozatoare excepțională, care știe să ex-pună contrapunctic episoadele și să-și efaseze parti-pris-urile de insider al lumii orwelliene evocate.

© 2007 Revista Ramuri