Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Metafora luminii în discursul politic totalitar

        de Ioan Lascu

Precum ştie toată lumea, discursul politic totalitar face parte din ceea ce s-a numit limba de lemn. De altminteri, una din cele mai cunoscute cărţi consacrate studierii acestui limbaj – şi care, cel puţin în România, se numără printre cele dintâi într-o bibliografie de specialitate – se intitulează chiar aşa, adică Limba de lemn (Françoise Thom, 1987). Mai mult, acest tip de discurs ia parte decisiv la instituirea şi sacralizarea limbii de lemn, atât de blamată şi de contestată în prezent. Prin urmare, discursul politic totalitar îşi este sieşi agent şi obiect, şi, în cele din urmă, rezultat. Caracterul sacral, imprimat în mod tacit, îi conferă implicit un statut de unicitate, ce nu s-a instalat tale quale, ci în urma unei practici îndelungate, dirijată şi supravegheată neslăbit de ideologii vigilenţi ai partidului comunist. Folosirea perpetuă a aceloraşi cuvinte şi sintagme a condus inevitabil la pietrificarea termenilor şi la golirea lor de orice sens. Se ajungea astfel la un limbaj perfect încremenit şi absurd, întrucât era vidat de conţinut şi, la urma urmei, de mesaj. Evident că limba de lemn îngrădea orice libertate de expresie, fiindcă impunea un singur mod de exprimare prin intermediul unui foarte restrâns număr de cuvinte. Aşadar, exista o singură reţetă şi un vocabular politic închis într-un cerc minuscul, fapt ce nu îngăduia, în general, nici o deviere sau evaziune. Drept pentru care, oricare ar fi, limba de lemn reprezintă un soi de închisoare a gândirii şi un atentat la identitate, la acte personalizate de limbaj şi, în definitiv, o „crimă ontologic㔠pentru că, prin aceasta, era ameninţată identitatea unei limbi, fie ea naţională, literară, sau oricare alta, precum şi identitatea unui popor. Era o tentativă subtilă a regimurilor totalitare ce viza egalizarea şi masificarea indivizilor, a personalităţii oamenilor, totul fiind integrat „organic” în programul politic. Acest program de uniformizare prin mijloace de limbaj ce ne aminteşte destul de fidel, încă o dată, de 1984, romanul lui George Orwell, nu a fost niciodată denunţat ca atare în trista epocă a totalitarismelor de tip stalinist.

Deşi atât de sărăcăcios şi arid, brodat fiind pe o tramă simplistă, limbajul de lemn, inclusiv discursul politic totalitar, nu este totalmente privat de stil. Cu excepţia clişeelor şi a şabloanelor devenite obligatorii – altfel discursul nu ar fi mers, nu ar fi fost validat de organele politice comuniste –, discursul politic totalitar cultiva şi păstra cu grijă propriile figuri de stil. Spre exemplu, viaţa oamenilor era obligatoriu „înfloritoare”, iar partidul trebuia să călăuzească poporul către „înflorirea” patriei socialiste ce era mereu „prosper㔠şi „drag㔠tuturor cetăţenilor. Apoi, eforturile poporului închinate dezvoltării economice şi construcţiei socialismului erau totdeauna „uriaşe”, „gigantice”. La fel, pentru a îndeplini „nobilele sarcini” ale edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, poporul trebuia să urmeze „cu fermitate” politica partidului. Succesele repurtate în acest fel reprezentau întotdeauna „cuceriri revoluţionare” ce trebuiau apărate „cu preţul vieţii”. De cealaltă parte a axei de simetrie, toţi artiştii: scriitori, pictori, sculptori, compozitori etc. se bucurau de o „mare libertate” de creaţie. Toate aceste figuri ale retoricii totalitare şi încă multe pe deasupra se regăsesc fără nici o greutate în „documentele de partid”, în toate cuvântările „şefului partidului şi statului”, iar nouă, oamenilor maturi ai postcomunismului, citarea din memorie nu ne pune nici o problemă. De voie, de nevoie, prin repetarea neîntreruptă şi teribil de agasantă, zi după zi, „ei” ni le-au inculcat în memorie pentru multă vreme. La rândul său, „Conducătorul”, Nicolae Ceauşescu adică, era realmente sufocat, pe toate canalele mediatice, de tot felul de epitete şi metafore şi, pe aceeaşi cale, întregul popor – ca „un singur gând, o singură voinţ㔠– dădea glas „sentimentelor de slavă şi de recunoştinţă neţărmurită”. Sacralizat în acest mod neruşinat, „Conducătorul” era, chipurile, „cel mai iubit fiu al poporului”, „erou între eroii neamului”, „cârmaci înţelept” sau „slăvit”, „una dintre cele mai luminoase figuri ale lumii contemporane”, „făurarul României socialiste”, „eminent comunist şi patriot înflăcărat” etc., care-şi ducea poporul spre „victoria finală a socialismului şi comunismului”. Toate însuşirile gonflate ale dictatorului nu puteau fi exprimate decât la superlativ absolut! El purta o aureolă luminoasă, foarte strălucitoare, asemenea sfinţilor. Sub conducerea lui patria socialistă şi politica externă a regimului se bucurau, chipurile, de „o largă recunoaştere internaţională”. Nu mai încăpea nici o îndoială, cultul personalităţii dictatorului se îndrepta „spre cele mai înalte culmi”.

În acest fel, nimeni nu mai poate face figură de om surprins în faţa copleşitoarei redundanţe a metaforei luminii în discursul politic totalitar. Ca atare, nimic uimitor în faptul că, la acea oră, discursurile politice totalitare, fie ele orale sau scrise, gemeau de sintagme precum „în lumina documentelor de partid”, călăuziţi de gândirea luminoasă, clarvăzătoare…”, „urmând drumul luminos trasat de Partidul Comunist…”, „lumina ce ne vine de la răsărit” (din Uniunea Sovietică, situată în estul României), „clarviziunea secretarului general al partidului”, „luminaţi de preţioasele indicaţii ale secretarului general…”, „ideile inestimabile ale secretarului general ne luminează calea”, „ca un far luminos”, „lumina care ne călăuzeşte…”, „anii cei mai luminoşi”, „visul de aur al omenirii – comunismul”, „epoca de aur”, adic㠄epoca Nicolae Ceauşescu” etc. Iată, deci, tot atâtea sintagme şi formule, alese pur şi simplu la întâmplare, în care substantivul feminin lumină, derivatele lui lexicale ori alte echivalenţe semantice (de exemplu substantivul neutru aur) sunt politizate insistent şi fără jenă, conferindu-li-se diverse valori stilistice: epitet, comparaţie, metaforă, metonimie. Toate aceste procedee retorice erau menite în primul rând să înnobileze gândirea şi actele politice totalitare, iar în al doilea rând -i mobilizeze pe destinatari, -i împingă la acţiune în folosul exclusiv al regimului. Valoarea hortativă, voit şi ostentativ mobilizatoare, imprima totodată discursului forţa de manipulare necesară, conformă cu intenţiile duplicitare ale oamenilor politici comunişti (activişti sau politruci, cum li se spunea oficial sau neoficial). În al treilea rând, valorile stilistice ale luminii erau puse în mişcare – şi nu este singurul exemplu privitor la discursul politic de acest tip – pentru a fi eficiente în căutarea febrilă a persuasiunii şi idealizării referitoare la o realitate pretins perfectă, dar care lipsea cu desăvârşire. Aşadar, totul era mascat sub minciuna oficială răspândită prin discursul politic şi în general prin propaganda de stat. Această funcţie retorică plasează discursul totalitar în imediata vecinătate a unei demagogii a grandorii, inclusiv a megalomaniei politice, şi toate acestea fiindcă proiectele fixate printr-un asemenea tip discursiv trebuiau să fie – era vorba, nu-i aşa?, de o dimensiune proiectiv㠖 unice, fără egal, irealizabile în orice alte circumstanţe exceptând cele existente în comunism, singura ordine socială în care „erau create toate condiţiile (cele mai bune condiţii) posibile” pentru „împlinirea celor mai îndrăzneţe visuri şi idealuri” etc.

Discursul politic totalitar a fost practicat în exces de dictatorul român Nicolae Ceauşescu (1965-1989) şi preluat, la scară mai redusă, de toţi activiştii partidului comunist, care-l adoptaseră ca model, sau, mai bine zis, ca „exemplu luminos”. Există, în acest sens, o mulţime de texte ce pot fi abordate în perspectivă comparatistă: pe de o parte, discursurile lui Ceauşescu, documentele de partid, editorialele din ziare şi reviste (săptămânale, lunare) etc., iar, pe de altă parte, o suită de scrieri, mai întâi în română, apoi în franceză, engleză sau în alte limbi străine, al căror obiect este limba de lemn. În ce ne priveşte, nu ne rămâne decât să abordăm câteva discursuri ale lui Ceauşescu din anii Ž70 şi apoi câteva editoriale din presa comunistă a vremii.

© 2007 Revista Ramuri