| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ion Munteanuspuneai Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi Tudor Arghezi, Spuneai ceva? spuneai şi din alămuri de Dubai şi, precum prinţul Nikolai, să te opresc în loc, să stai, păduri de cremene arai, grădini cu flori de mac plantai, suave ode înalţai spre zeităţi din galben pai rosteam chemări, chemări rosteai, înţelegeam, înţelegeai dar nu puteai a desluşi nu reuşeai misterul unei ceşti de ceai pe o terasă cu alai nici nodul gordian să-l tai eu mă minţeam, tu te minţeai cum ne-amăgeşte luna mai cu buruienile de ceai rosteam chemări, chemări rosteai? flamencoîn mansarda casei de la ţară, cresc zeităţi de iarbă şi de ceară (dulci vorbe spuse într-o doară, doamnă, domniţă, domnişoară, nu sunt de leac, ele omoară, deopotrivă, om şi fiară) aud cum îngeri din tării coboară chemaţi de struna veche de chitară (a unui trubadur plecat din ţară după sibile, ce-i legară braţe ce nu îmbrăţişară, buze ce nu mai sărutară, ţară ce nu îi mai e ţară de-atâta circ şi pâine-amară) aud cum din tării coboară îngeri chemaţi, a câta oară? de şoapta care mă-nfioară îţi mângâi trupul, fruct de vară, ascuns de voal şi de brăţară întins pe braţul meu povară culcat pe braţul meu povară cântec doar spre tine mă îndemn, călăreţ pe cal de lemn, semn de carte, palid semn pentru tine ce însemn în acest prezent nedemn? plâng viorile în semn de rămas bun trist, solemn, vara intră în consemn chipul tău ca un desen înflorit pe prag de lemn înflorit pe prag de lemn poveste pentru olari odată am iubit o fată şi ea s-a-ndrăgostit pe dată de-o altă fată: (îmi pare rău, aceasta e povestea toată în scurta-mi relatare turmentată, fără fior, fără cravată sau coliere din agată sau sfâşieri de inimă-ntristată) aşa am cunoscut trasul pe roată aşa am cunoscut trasul pe roată
Craiova - oraşul poeziei în oraşu-acesta ca o fundătură, unde lupi mai tari sau mai slabi în gură cu credinţă jură că cei care fură vor ajunge-n şură rumenă friptură în oraşu-acesta ca o-njurătură şi ca un blestem vomitat pe gură de-un flăcău mahmur, de-o fată maură încercaţi de foc, atinşi de custură în oraşu-acesta alb ca o untură lins de câini orfani, fără bătătură pentr-o chiflă, acolo, pentr-o băutură ne iubim bezmetic, ne iubim cu ură în oraşu-acesta ars ca o prescură vara când se-ascunde-n tufa de răsură de nu vezi trăsură de nu vezi făptură singur în mulţime, ca la lupi dau gură în oraşu-acesta care viaţa-mi fură în oraşu-acesta ars ca o prescură poezia este dulce impostură (din volumul Jocul de-a teofania, aflat sub tipar) e noapte, Doamne, nu dorm încă e noapte şi sfinţii coboară din icoane pe raft, o carte mai oftează încă ridic spre tine ochii, Doamne şi-aştept să îmi trimiţi poruncă ce pot să fac acum, în miezul iernii când sanie nu am la care să-nham renii? nici reni nu am, doar răni pe trup nici pâine din care să rup nici măcar sare în care să-nting unde eşti Doamne să te-ating? eu doar te bănui printre stele şi-atunci cum pot să uit de toate cele? e noapte, Doamne, nu dorm încă aştept să îmi trimiţi poruncă!
elegie aproape politică nu de mult am văzut oamenii de tablă treceam pe lângă ei şi habar nu aveam că se reinventaseră, din oamenii de treabă deveniseră de tablă, urmând o nouă doctrină a iubirii de-aproapele te loveai de ei: bum! nici n-auzeau bătăile tale în pieptul lor galvanizat sau pe umerii frumos galonaţi. ce să le mai spui ce te doare? oamenii aceia de tablă şi-au văzut apoi de treaba lor de femeile lor de tablă de copiii lor de tablă de maşinile, de vapoarele, de avioanele lor de tablă şi de toate ale lor, aţi ghicit, de tablă aşa încât, cu timpul, au întins un strat gros de tablă peste noi, un fel de apă în care numai ei ştiau să înoate un fel de ocean pe care numai ei puteau să plutească un fel de baltă nenorocită peste care numai ei reuşeau să sară şi în care noi ne înecam încetul cu încetul oricum, suntem asiguraţi că din tablă nu pot fi confecţionaţi şi colaci de salvare
port în mine (declaraţie pe proprie răspundere) port în mine tramvaiul lui labiş nicolae cel care-o să mă tragă într-o zi pe şină îngerii se vor lăsa aduşi de ploaie să mă îmbrace în haină de lumină: de ce nu vii tu? vină! port în mine lutul de pe masa olarilor iar toată măreţia, toată slava stă doar în câmpie, în zborul bondarilor şi în adâncul poeziei lui lucian blaga |