Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Rațiune avară și urbanistică modernă (cu un exemplu din Heinrich Heine)

        de Ion Militaru

Ce gândea Heinrich Heine despre urbanistică? Despre urbanistică în general, sau despre urbanistica din vremea sa? Ce gândea, comparativ, despre vechea urbanistică sau despre cea nouă, care începuse deja să se facă simţită în secolul al XIX-lea, când a trăit el?

În celebra nuvelă Rabinul din Bacharach, există un text care formulează în mod concis răspunsul. În câteva propoziţii, Heine oferă aici un detaliu de urbanistică în care descrie modul de dispunere al cartierului evreiesc în cadrul oraşului Fraknfurt.

Pe vremea aceea, casele cartierului evreiesc erau încă noi şi frumoase şi mai joase decât acum, fiindcă evreii din Frankfurt, abia mai târziu când au început să se înmulţească foarte tare, şi totuşi n-au avut voie să-şi întindă cartierul, au clădit etaje peste etaje, s-au înghesuit ca sardelele şi şi-au închircit aşa trupul şi sufletul.

Ce spune textul este simplu: exista, pentru evrei, un timp în care, având un spaţiu limitat în care să-şi construiască locuinţe, l-au umplut, încet- încet, până când spaţiul nu a mai permis extinderea pe orizontală, evreii văzându-se nevoiţi să-şi înalţe locuinţele şi să construiască pe verticală. Aşa au apărut etajele, casele înalte şi building-urile.

În prima fază, atunci când urbanistica evreiască avea de-a face cu spaţiul pe orizontală, oamenii erau mai cu picioarele pe pământ, ieşind din casă călcau pământul, iar atmosfera era pătrunsă de aerul de noutate şi frumuseţe. Atunci când oamenilor le-a scăpat pământul de sub picioare şi locuinţele nu-şi mai aveau temeiul pe pământ, ci în aer, lucrurile s-au schimbat. Noutatea şi frumuseţea caselor a dispărut, în locul lor apărând habitatul de sardele cu efect în închircirea trupului şi a sufletului.

Poziţia lui Heine era evident contrară acelui tip urbanistic care promova construcţia pe verticală. Nu agrea - prin temperament, prin afiliere romantică?! - înălţimea, iar ideea de a ajunge în interiorul propriei locuinţe transportat de o maşinărie care alunecă pe fire, purtată de scripeţi, i-ar fi displăcut profund. Gândul că nu se poate ajunge în propria locuinţă decât prin intermedierea unui lift nu i-ar fi stimulat inspiraţia, iar interesul urbanistic s-ar fi oprit, cu siguranţă, din faţa unei astfel de imagini.

Era Heine, în preferinţa pentru urbanistica dezvoltată pe orizontală, captivul temperamentului propriu, al apartenenţei la o rasă retractilă la înălţime sau, aici, cuvântul decisiv îl avea sensibilitatea sa romantică?

Oricare dintre cele trei putea să-i furnizeze disconfort şi argumente în favoarea respingerii.

Dezavuînd urbanistica viitorului cartier evreiesc, construcţiile care încep să se înalţe şi să se restrângă de pe orizontală, cu siguranţă, Heine exprima un punct de vedere personal, iar pentru întrebarea dacă nu cumva exprima el şi unul iudaic, aproape că nu mai este cazul de răspuns: din moment ce evreii s-au văzut nevoiţi să recurgă la o astfel de rigoare care nu exprima propria lor opţiune, este evident cum aşa ceva nu-i privea ca expresie a fondului etnic.

Pentru ultima, adică pentru preferinţele urbanisticii romantice, noul, adică arta şi tehnica noilor construcţii care începuse să se prefigureze şi în care înălţimea începuse să înlocuiască lăţimea şi întinderea, îşi putea avea geneza în orientarea romantismului însuşi. Prin descoperirea trecutului, a excelenţei şi farmecului său, viitorul nu avea nicio şansă să transpară în seria motivelor de curiozitate romantică. Viitorul nu a reprezentat pentru niciun romantic ţinta desăvârşirii visate. Dacă a fost cândva perfecţiune şi dacă aşa ceva este posibil, în niciun caz viitorului nu trebuie să i se înalţe ode pentru o astfel de posibilitate.

Din viitor nu poate veni altceva decât arta înălţimii, a comprimării şi restrângerii. Viitorul, în logica romantică, este timpul urât al oraşului, al arhitecturii şi întregii arte.

Există o teamă de viitor asupra căreia romanticii au tras nenumărate semnale de alarmă. Deocamdată, prin intermediul textului, teama priveşte urbanistica. În citirea viziunii romantice, casa, ordinea în care este dispusă, alături de altele, trebuie să se menţină pe orizontală, de-a lungul terenului sau de-a latul lui. Ea vizează întinderea, extensia văzută ca linia paralelă cu faţa pământului. De o asemenea cerinţă, urbanistica nu trebuie să se îndepărteze. Distanţarea de pământ este pierderea contactului empiric cu el, or, se ştie, romanticii erau în multe cum nu se poate mai empirişti şi senzualişti.

Nu poate fi vorba despre o apreciere a secolelor noi de către Weltanschauung-ul romantic, iar a pune problema inevitabilităţii istorice a tipului de urbanistică modernă în condiţiile persistenţei sensibilităţii romantice este un non-sens. Romanticii nu aveau ce căuta în lumea de secol XX sau XXI, lume a zgârie norilor, a building-urilor în stil american, cu sticlă şi oţel.

Între romantism şi secolele urbanisticii pe verticală nu există nimic comun. Dispunerea urbană pe înălţime este prerogativa unui timp post-romantic. Extensia arhitecturală face loc intensiei, orizontala –verticalei, pământul- cerului. Curentele, configurate acum în funcţie de dispunerea urbană, diferă radical.

Nici referentul principal: spaţiul, nu rămâne neutru în expunerea opţiunilor. Maximizarea lui, favorizată în Weltanschauung-ul romantic, face loc minimizării din Weltanschauung-ul modernist şi postmodernist. Economia de spaţiu, economisirea, prezervarea lui - toate din cauza împuţinării, a restrângerii, a pierderii cantitative – căci nu există pentru spaţiu decât cantitate, nu calitate, spaţiul diferenţiindu-se mereu sub raport cantitativ, rămânând mereu identic cu sine sub raport calitativ! – este raţiunea majoră. Spaţiul s-a redus, a devenit prea puţin, s-a micşorat, este nevoie de noi calcule ale exploatării sale şi de o atenţie majoră în privinţa lui. Risipa de spaţiu a atins limita... Când s-a ajuns la marginea spaţiului nemaifiind loc pentru depăşire, pentru mergere mai departe, trebuie mers înapoi, spaţiul trebuie reevaluat şi regândit, iar arta exploatării lui în plan urbanistic trebuie regândită.

Pe harta raţiunilor post-romantice spaţiul se restrânge, se concentrează şi se chirceşte. Spaţiul gol, nelocuit, liber, irită. Întinderea albă este o pânză ce trebuie umplută. Risipa de spaţiu este aidoma oricărei alte risipe: de apă, aer, resurse.

*

Conceptul urbanităţii moderne instituie, prin urmare – sub presiuni conjuncturale, în varianta descoperită de Heine, în chip liber însă în rest, – o nouă, diferită posibilitate care abandonează complet ideea construcţiei în care casele, una lângă alta, creau impresia de noutate şi frumuseţe. În aluzia lui Heine, noul stil urbanistic ordonează casele în chip opus: una peste alta, astfel încât ideea de vecinătate, născută din vechea manieră urbană, se pierde.

Acum, oraşul devine mare fără să mai fie întins. El se restrânge din spaţiu, se concentrează în sine şi se înalţă. Mărimea lui trece, de fapt, în înălţime. Coordonata lungimii şi lăţimii, axele centrale ale vechiului concept, fac loc uneia singure: înălţimea. Sus şi jos încep să definească mobilitatea urbană, dinamismul oraşului se circumscrie unui spaţiu ale cărui limite se caută între nori şi asfalt. A urca şi a coborî descriu translaţia noului economism şi a noilor servicii. Vechea idee a traversării oraşului, în sensul străbaterii lui de-a lungul şi de-a latul, al plimbării urbane, este înlocuită cu ascensiunea şi coborârea.

*

Ce este de reţinut în urma fabulei lui Heine arată cum există limite pentru extensie. Construcţia urbană se vede în posesia unui nou concept, misterios ivit şi în afara opţiunilor libere, din al cărui conţinut întinderea pe orizontală lipseşte. Aceasta i se interzice, substituindu-i-se ridicarea pe verticală. Maximizarea la care s-a recurs de-a lungul istoriei de până în modernitate este înlocuită cu minimizarea. Este simplu de văzut cum în conotaţia întinderii pe orizontală pulsează sensul maximizării, al oraşului mare. Un oraş nu este perceput ca mare, cel puţin aşa stăteau lucrurile până în zorii modernităţii, fără să fie perceput ca întins, cu margini care nu puteau fi văzute şi nici atinse prin cunoaştere (în poveşti există exemple numeroase de împăraţi care nu-şi cunoşteau marginile împărăţiei, atât de întinse erau acestea!1).

Economia de spaţiu este o explicaţie facilă pentru maniera în care extensia urbană este abandonată. Înălţarea pe verticală nu comprimă spaţiul, nu-l diminuează, caracterul aparent intensiv al noii urbanistici stă, mai degrabă, în mutaţia profundă, înregistrată la nivele mai ample şi numeroase, noua urbanistică nesemnificând mai mult de o ilustrare. Spaţiul rămâne unul şi acelaşi în raport cu volumul locuinţelor, indiferent că volumul îşi are desfăşurarea pe orizontală sau pe verticală. Nu se schimbă nimic în raportul cantitativ al manierelor diferite de urbanistică, în trecerea şi înlocuirea axelor dominante.

Ezitarea şi reţinerea, complacerea negativă în faţa locuinţelor situate sus, în aer, este un efect, nu o cauză. Efectul vine pe urma apartenenţei la o cauză, anume propria natură. Este tipul de cauză numit de Aristotel cauză eficientă, în deosebire de cauza finală care instituie scopul, ţelul unei mişcări.

Atunci când, în cursul unuia dintre dialogurile sale de tinereţe, Platon definea, sub presiunea logicii dialogului, ca ipoteză de tranzit, nicidecum definitoriu, omul drept biped fără pene, distanţându-l astfel de specia înaripatelor, păstra totuşi o afinitate cu acestea implicându-le fie şi negativ în posibilitatea definirii omului.

Lipsindu-l pe acesta de penaj, Platon îl ferea, în acelaşi timp, de capacitatea zborului, proprie păsărilor. Omul este bipedul fără pene şi lipsit de capacitatea zborului.

În mitologia greacă, de care Platon ştia să se servească în chip constant, ilustrându-şi dialogurile cu multiple exemple –uneori respectate în sensul lor propriu, de cele mai multe ori construindu-le o semnificaţie original㠖 asocierea omului cu pasărea şi capacitatea zborului este prezentă în mitul lui Icar. Închis în labirintul lui Minos împreună cu fiul său, Dedal, din oasele rămase de la festinul minotaurului, Icar construieşte aripi pe care le lipeşte cu ceară. Cei ce se înalţă la cer trec peste zidurile labirintului plutind aidoma păsărilor. Vrăjit de posibilitatea zborului, Dedal uită sfatul tatălui de a nu se apropia de soare. Beneficiind de o putere care nu-i aparţinea, Dedal îşi falsifică propria natură înlocuind-o cu alta. În avântul nesăbuit pentru noua sa putere, de împrumut şi nu proprie, ceara i se topeşte. Dedal se prăbuşeşte sub pedeapsa propriului trup care se răzbună revenind, mort, la calitatea naturii hominide.

Între cele două regnuri diferenţa se reinstituie. Hominizii învaţă să-şi redescopere forţa în capacitatea mobilităţii pedestre, păstrând pentru înaripate definiţia prin mobilitatea eterică.

Există o reminiscenţă a fabulei lui Icar şi Dedal în reacţia lui Heine la noul tip de locuinţe. Dacă, în prelungirea refuzului său în faţa noului tip de case, Heine ar fi dezvoltat definiţia lui Platon pe linie diferenţei dintre hominizi şi înaripate, cu siguranţă, ar fi vorbit despre calitatea locuinţei păsărilor şi a preferinţei acestora de a-şi construi cuiburile în copaci. Evident, umorul specific lui Heine ar fi făcut loc şi mixajului prin care noul stil de case amestecă pământul şi cerul, susul şi josul. Potrivit acestuia, noul stil urbanistic vrea să facă din oameni păsări, iar din locuinţele acestora cuiburi care, fără a mai fi agăţate în copaci, de crengi răsfirate, atârnă unele de altele, suprapuse unele peste altele, evitând prin ordinea etajelor claia şi grămada la care ar predispune ideea abandonării pământului ferm de sub picioare şi preferinţa pentru aer.

*

Există mai multe tipuri de spaţiu în funcţie de modul de dispunere. Urbanistica, prin evoluţia sa istorică, arată cum un anumit tip de spaţiu, în valorificare excesivă, tinde să se epuizeze. Din infinit, aşa cum îl prezintă conceptul său, el poate deveni finit. În plus, odată epuizat, ridică probleme pe care o singură manieră de a fi nu le rezolvă. Incapacitatea unui anumit tip de spaţiu de a rezolva un fel de probleme trimite la alt tip al acestuia. Spaţiul orizontal, odată epuizat, consumat, exploatat, are în rezerva sa generică spaţiul vertical. Dacă nu se mai poate urbaniza istoria pe orizontala spaţiului, rămâne de rezervă verticala acestuia.

Durata de rezistenţă şi construcţie a noului tip de spaţiu nu poate fi prevăzută. Judecata lui şi evaluarea ca timp de viaţă, în funcţie de comportarea vechiului spaţiu, poate fi amânată. Criteriile empirice, probate exclusiv prin experienţa concretă, nu au de-a face cu viitorul, după cum nu au de-a face cu trecutul.

*

Există percepţii care, lipsite de proba faptelor şi a experienţelor, nu vor şi nu pot să se schimbe. Calitatea lor subiectivă nu le schimbă adevărul.

Percepţia primă, atunci când în urbanistica modernă a fost înlocuit spaţiul orizontal şi s-a trecut la unul vertical, a fost una de economie. Astfel, efectul a fost unul de economisire: pe verticală se face economie de spaţiu. Ceea ce epuiza spaţiul, prin lăbărţare şi extensie, acum îl prezervă, îl economiseşte şi capitalizează. Spaţiul devine materie primă, capital aidoma oricărui alt capital, bun sau resursă. Trecut în rândul bunurilor imobile, el este pe măsura capitalului fix. Descoperirea sa târzie, faptul de a se fi operat cu el sau pe seama sa la modul depotenţării valorice, a dus, în momentul descoperirii sale, la excesul investirii sale intensive. Puţin spaţiu devine mai valoros decât mult spaţiu: diferenţa este de dispunere. Într-un spaţiu redus, puţin, încap mai multe virtuţi decât în spaţiul extins. Se poate o-pera mai eficient şi profitabil fără travaliul deplasării. Spaţiul intensiv descoperă încă o dată virtuţile sedentarismului.

Restrângerea, retragerea, replierea, operate în modernitate sub impactul noilor constrângeri, sunt moduri ale raţiunii avare de a-şi impune adevărul.

__________

 1 Nu este suficient semnalat cât de mult datorează cultura populară romantismului, în special basmele, a căror culegere şi dezvoltare ating pragul maxim.

© 2007 Revista Ramuri