I-aş spune mamei, într-o scrisoare,

cum aştept porumbiţa cea albă –

semnul mâinilor ei miloase,

care-or fi, poate, aripi, în albăstrimea de-acolo,

unde duminicile şi sărbătorile zilelor ei de naştere

or fi mai lungi ca cele de-acasă.

Şi odihna adâncă, şi cina mai caldă...

În liniştea răcoroasă de-acolo,

cămaşa ei albă cade în genunchi pentru noi,

degetul ei înflorit înclină creanga de dud –

un semn că în curte copiii-s mai mulţi

decât în vremea în care rândunelele

scăpărau pe la streşini.

Zborul tău ne culege-mpreună, mamă,

suntem nouă, acum,

pârjoliţi de o altă suflare a lumii,

dând ocol grădinilor tale cu valuri înalte de flori.

Eu încă mai cad

şi rana încinsă se-ntoarce spre tine

– e sânge acolo –

lumina batistelor tale se-aşază subţire pe frunte

şi adorm în foşnire de perne curate,

şi în somn porumbiţe îmi curăţă solzii.

Îmi place vremea rea,

cu ceţurile ei mirosind a frunze şi apă,

cu nevoia de sunete stinse şi copaci cântători.

Ascult lumea în ţârâiala ei nebună,

jumătate leneşă, banală,

jumătate cu gândul la afaceri, guverne...

Stau la fereastră şi cos. Panglici, mărgele şi nasturi,

de parcă în ochiul acesta de lumină ar pluti

toate mătăsurile lui Tash Aw.

Aştept să coboare, ca păsările, pe creangă,

culorile lor scânteietoare şi grave.

O turlă rotundă şi albă

rătăceşte în liniştea de dinaintea ploii,

atinge creasta nemulţumirilor noastre,

măruntele răni.

Sunt încă departe de câmpiile tale, Bunule,

sunt cea mai ostenită femeie,

mă întorc la răspunsurile lipsite de întrebări

ale bătrânilor mei,

ca o oarbă care-şi coase singura rochie,

pe care o va purta

când viaţa abia va urma să înceapă.

Viaţa părea simplă –

o înlănţuire albă de pietre adunate

în spatele meu,

delimitând pământurile locuite,

de ţărmul altor lumi.

„O pasăre în cuibul ei” – îmi spunea tata,

o pasăre care ţopăie numai în iarba grădinii,

pe sub vişini,

într-un cuibar înflorit de nădejdea

că părintele poate îndrepta orice,

chiar şi cea mai mare greşeală a lumii.

Tata îngropa sub picioare lupul hrănit

cu fricile mele.

În urmă, ţărâna acoperea ochiul sticlos.

Şi eu iubeam toate acestea,

ţinuta dreaptă, misterul şi mâinile lui

strânse deasupra grădinii,

scăpărând prafuri de aur,

închipuind lumea lină şi fără de răutate

ca o clipă de iunie, clătinătoare,

izbită de sclipirile de nichel ale memoriei sale,

iute ca zborul păsărilor din pădurile purtate pe tălpi

din inima zorilor până în drojdiile nopţii.

Şi eu iubeam toate acestea,

serbările inofensive ale stângăciilor lui,

inima cu licăriri de tăciune,

duioşia cu care-şi creştea puii de câine,

puşca niciodată atinsă – semnul vieţii sale curate

ca pulpa lemnului crud.

Arşiţa arde grădina şi iunie nu-şi mai apără crinii...

În cuibul ei, pasărea este o floare presată,

dar eu nu mai iubesc toate acestea.

Mama mergea după mine

ca după o pasăre cu inel de aur.

Coaja de ou era încă lipită de aripa mea

nezburătoare.

În spate, pasul ei de copil preschimbat, într-o vară,

în soarele pe care îl port astăzi cu mine,

momind umbrele să iasă la lumină,

polenul parfumurilor de focuri şi lemne...

Neştiutoare, lângă bătaia slabă a aripilor mele –

mici muşcături în presimţirile ei

cum că vara aşteptărilor va fi fără sfârşit.

Dulce captivitate: mama cu braţele încărcate

de ciripitul meu

şi toată învălmăşeala drumurilor împreună

peste poduri, în ţipătul trenurilor,

în risipa sângerie a revederilor noastre.

Alte cuiburi, luminoase sau negre,

însemnând câte o cută în plămânii ei de copil,

câte o prăbuşire ori de câte ori

zborul meu încurcat îi săgeta pieptul.

Coaja de ou – inima în tresăriri

pentru pasărea înnebunită de lumină.

Semn de recunoaştere

Mereu, timpurile acelea sfinte,

aşezate încet, la lumină,

trecute dintr-o mână în alta,

ori de câte ori sunete şi miresme

îmi străbat sufletul– ascunzătoarea...

Un semn de recunoaştere: trandafiri albi şi grei,

cărora le pot încredinţa plânsul cu bulboane.

Ponosita singurătate,

încăpăţânarea de a rămâne în aceeaşi grădină

cu pietre perfect curate.

Un semn de recunoaştere:

dârele moi ale melcilor,

hotarul lunecos al miracolului,

ultimele lămpaşe ale copilăriei

însoţindu-mă neîncetat,

de parcă cineva ar fi aruncat o vrajă.

Şi eu, în inelele lor plutitoare,

ca o pasăre de lemn rotită pe deget.