Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O nouă povestire a Țiganiadei

        de Toma Grigorie

Un învăţat român remarcabil, din secolul al XVIII-lea, cu studii la Viena, Ion Budai-Deleanu (n. 1760/63, Cigmău-Hunedeoara – m. 1820, Lvov), reprezentant de frunte al renumitei Şcoli Ardelene, îşi propune să introduc㠄un gust nouă de poezie româneasc㔠printr-o jucăreauă pe care o numeşte Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor ( „poemation eroi-comico-satiric”), în spiritul epopeilor homerice, al Batrahomiomahiei (Bătălia broaştelor cu şoarecii). atribuită aceluiaşi Homer sau al scrierii lui Tasso, La secchia rapita (Vadra răpită), dar şi sub influenţa unor opere similare din epocă, fiindu-i cunoscute, aparţinând lui Ariosto, Casto, Klopstock, Milton, dar şi lui Voltaire sau Cervantes.

O situaţie ingrată a cunoscut acest opus magnum al literaturii române, această unică epopee românească reuşită care a fost scrisă în două variante (I,1800 şi, respectiv, II,1812), dar publicată mai întâi în revista Buciumul român din Iaşi (între 1875 şi 1877), ca abia în 1825 să fie tipărită la Bucureşti, în variantă definitivă.

Operă reprezentativă a iluminismului românesc, Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, este o scriere barocă, „ultima noastră scriere barocă în adevăratul sens al cuvântului”, un Don Quijote al nostru (N. Manolescu), şi se poate spune că e compusă în linia Istoriei Ieroglifice a lui Dimitrie Cantemir. Deşi n-a cunoscut-o, Budai-Deleanu a scris o operă asemănătoare prin caracterul ei alegoric şi parabolic, prin ascunderea numelor reale în anagrama lor, prin aspectul de istorie secretă întâmplată în arealul Ţărilor Române, în strădania lor de a-şi obţine şi menţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, prin punerea faptelor pe seama seminţiei ţigăneşti, conlocuitoare a noastră de veacuri, dar înţelegându-se că e vorba şi despre alţii.

Din Prolog desprindem intenţiile structurale ale lui Ion Budai-Deleanu: „…am izvodit această poveste, pe care, după limba învăţată, am numit poemation (adică mică alcătuire poeticească), întru care am mestecat întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să să înţăleagă şi să placă”. Deci numai aspectul ei accesibil şi delectabil l-a determinat să-i dea şi caracter comic şi satiric, dar lucrarea rămâne în fondul ei una serioasă. Traian Ştef opinează în prefaţă că prin comic nu este definit integral conceptul Ţiganiadei şi căutând alt concept, altul decât ironia, optează pentru ridicol, dar în accepţia lui Hegel care consideră că ridicol „poate să devină orice contrast al esenţialului şi al manifestării sale, orice contrast dintre scop şi mijloace, contradicţia prin care acesta se suprimă în sine însuşi, iar scopul îşi pierde propria sa ţintă.”

Din punctul de vedere al adevarului istoric, Budai-Deleanu precizeaza: „Iară cât priveşte faptul istoricesc, pentru Vlad Vodă, că au fost aşa precum l-am scris eu, dovedesc cu scriptorii de la Vizant, precum vei şti tu bine; iar că Vlad Vodă i-au armat pe ţigani oarecând împotriva turcilor, scriu ş-unele cronice scrise cu mâna munteneşti; însă istoria alcătuită într-acest chip este ostăneala mea, ce am pus’o în stihuri, după izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei, în Ardeal…”.

Traian Ştef, autorul celei de a treia povestiri a Ţiganiadei, după Şerban Codrin şi Grigore Ţugui, consideră că: „În Ţiganiada avem ceea ce s-a postulat a reprezenta valoarea supremă la marii noştri clasici: abisalitate. Ea nu este o scriere comică aşa cum nu este Don Quijote. Ea reprezintă acea nebunie a întemeierii care ne cutremură mereu, poate nu numai pe noi românii.” („Ţiganiada“ mea). Din titlul acesta al prefeţei la cartea Povestirea „Ţiganiadei” (Paralela 45, Piteşti, 2010), Traian Ştef îşi aproprie opera lui Ion Budai-Deleanu din conştiinţa că face o „traducere” proprie, dar şi dintr-un subînţeles orgoliu, ca fiind mai îndreptăţit să facă acest lucru, ca ardelean, în raport cu cei doi predecesori, unul muntean şi altul moldovean. În acest sens, în cunoştinţă de cauză, explică şi unele cuvinte şi expresii regionale. De exemplu: dârdala este cunoscut cu sensul de îndărătnic, încurcă-lume; a bate lela înseamnă a lucra bâţâind numai din gură, lela mai denumeşte şi un cântec lubric, cu suspinuri, sughiţuri şi gesturi obscene ş.a. O inovaţie interesantă este introducerea în text a notelor de subsol, în care, ca într-un cenaclu sau într-un han (fie al Ancuţei), povestitorul îşi citeşte opera şi lasă loc comentariilor unor participanţi învăţaţi. Decodează, de asemenea, numele anagramate: al lui Leonachi Dianeu – Ion Deleanu şi al lui Mitru Perea – Petru Maior, cu un scop didactic, bineînţeles, explicând şi unele intervenţii mai dificile.

Povestirea lui Traian Ştef constituie o nouă încercare de a impune opiniei publice o lucrare fundamentală a literaturii române, acum la 200 de ani de la scrierea ei. Întreprinderea lui este lăudabilă prin faptul că o transpune într-un limbaj modern, mai lesne înţeles de contemporani, fără să se abată îngrijorător de la textul original, păstrându-i farmecul narativ şi chiar melodic, menţinând şi unele rime, probându-şi talentul de scriitor consacrat. Nu poate înlocui desigur originalul, şi prin faptul că trece din registrul liric în cel prozastic. Scopul său bine intenţionat este exprimat în Cuvânt înainte: „Sper să-l îndemne pe cititorul de astăzi şi pe cel de mâine la o mai curioasă privire a originalului, care îi va oferi şi alte plăceri, mai ales de natură estetică.”. Poate că Traian Ştef face „pe jumătate un abuz, căci îi atribuie, implicit lui Budai-Deleanu o concepţie pur «clasică» (sau clasicistă) despre stil şi scriitură...” ( Al. Cistelecan în postfaţa A IV-a Ţiganiadă), dar o face, după acelaşi postfaţator, pentru a ajunge la „conspectul ei funcţional” sau chiar o „minimalizeaz㔠pentru a-i spori „eficienţa comunicativă”. Cititorul, român sau străin (este tradusă şi în limba maghiară), luând contact cu inefabila poveste a ţiganilor, măiestrit rescrisă de Traian Ştef (deşi e inconturnabilă şi „trădarea” proverbială), va fi cu siguranţă tentat să apeleze şi la original.

Este cunoscut subiectul epopeii budai-delene care are ca element fundamental încercarea domnitorului muntean Vlad Ţepeş de a-i înarma pe ţigani în lupta lui împotriva turcilor şi de a înfrunta lipsa lor de organizare şi de ştiinţă a războiului şi a altor metehne care nu le aparţin numai lor, ci şi naţiunii noastre româneşti. Sunt recognoscibile ca actuale câteva aspecte din ultimele Cânturi în care se dezbate forma de guvernământ pe care ar dori s-o instaureze cetele ţigăneşti ale ciurarilor, argintarilor, căldărarilor, fierarilor, lingurarilor, aurarilor, prin reprezentanţii sau voievozii lor. Sunt aceste dezbateri contradictorii şi zgomotoase foarte aproape de zilele noastre, însemnând că istoria se repetă. Cartea face aluzie la prezent printr-o ilustraţie de la începutul Cântului X, în care apar cele mai reprezentative figuri politice româneşti de astăzi.

O foarte plastică şi edificatoare imagine este atribuită tipului de dictator despre care se spune că e dificil să-i dai pe mână întreaga putere, pentru c㠄dacă îi vom da biciul să ne mâne încotro vrea el, ca pe nişte boi, până la capăt se va învăţa cu mânatul şi va uita greul celor care trag căruţa”. Concluzia este, de asemenea, categorică şi universal valabilă: de aceea,„căpetenia întregii cetăţi legea să fie. Legea să domnească!”.

Şi totuşi, pentru forma de organizare este preferată monarhia, pentru că este „orânduirea cea mai potrivită pentru societatea omenească”, în care puterea este în mâna unui singur om cu însuşiri alese. Democraţia aduce numai rele cetăţenilor, se susţine, fiindc㠄unul se luptă cu altul, toţi se frământă, unul surpă pe altul şi-l micşorează, fiecare cetăţean se pune împotriva celuilalt.” Parcă am mai vizionat noi asemenea scenariu politic! Şi urmează şi mai convingător: „Învăţată cu desfrâul şi dezordinea, gloata (citeşte majoritatea parlamentară) nu mai are nicio limită, şi, ştiind că are toată puterea, se va lepăda de cele mai bune şi mai drepte reguli şi le va călca în picioare.”. Tot aşa de actuală de la Caragiale încoace este şi următoarea concluzie: „Apoi, după multă ceartă şi războaie lungi, căpeteniile partidelor se-mpacă între ele şi se iartă, dar cine rămâne de râs, în bătaie de joc? Tot norodul care se ostenise să-i aducă la putere.”. Ciorovăiala continuă şi e demnă de a fi cunoscută din „traducere” sau din original. Ţiganiada lui Traian Ştef constituie, cu certitudine, şi o nouă probă de reabilitare necesară a figurii marelui domnitor român, viteaz şi patriot, care a fost Vlad Ţepeş, de scoatere a sa de sub imperiul stigmatului nedrept al lui Dracula.

Critica a primit bine această nouă povestire a Ţiganiadei. „«Încercarea» lui Traian Ştef, îl asigurăm, a fost încununată de succes. Avem astfel parte de o Ţiganiadă inovată în litera sa, fără a i se altera spiritul, care, prin mijlocirea literei remodelate, ne poate din nou deveni familiară.” (Gheorghe Grigurcu); „Odată cu reuşita realizare din partea lui Traian Ştef a efectului de simultaneitate cu cititorul contemporan prin «vulgarizarea» Ţiganiadei, comedia ei filologică îşi diminuează farmecul, textul pierzând foarte mult la lectura în cheie (post)modernă. (Vasile Spiridon); „Meritul ei major n-ar fi însă acela de a lua locul Ţiganiadei lui Deleanu, ci acela de a fi un drum spre ea. Dacă rescrierea lui Ştef va scoate Ţiganiada din ghetoul strict al literaţilor, înseamnă că «traducătorul» şi-a făcut mai mult decât treaba.“ (Al. Cistelecan).

© 2007 Revista Ramuri