Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Învățăturile lui Ștef

        de Ioan LASCU

Poet și eseist, Traian Ștef, afirmat relativ târziu – în 1993 debuta cu poeme: Călătoria de ucenic, Biblioteca Revistei „Familia“, Oradea – se află, de atunci, într-o veritabilă ebuliție creatoare. Nu mai puțin de nouă cărți au venit să se alăture Călătoriei…, dintre care remarcabile sunt, după modesta noastră părere, Femeia în roz (poeme, 1997), Ridicolul (eseuri, 1998), Orbul și dintele de aur (povestire eseistico-poematică, 2002) și… Însă ne oprim, deocamdată, aici pentru că ar mai fi de judecat Didascaliile, apărute anul acesta la Editura Paralela 45 din Pitești, în colecția Biblioteca Românească.

Dacă ar fi să ne ghidăm după înțelesul comun al noțiunii de didascalie, ar trebui să ne gândim la cel de învățătură în sensul de dăscălire, fiindcă nu întâmplător această a doua vocabulă consună cu cea din temă. Nu ar fi bine însă dacă am neglija sensul specializat, de fapt originar, care, la vechii greci, desemna „instruirea pe care o dădea poetul dramatic interpreților săi”. Nici mai mult, nici mai puțin! De altminteri, poetul Ștef a inserat în ultimul volum un poem intitulat Haina purtată în corul antic și astfel ne supune tentației de a prezuma că el își înveșmântează învățăturile tocmai în asemenea forme sau le construiește după o tehnică similară. Finalul acestui poem este edificator: „Știu ce gândiți dumneavoastră acum / Ne putem înțelege și cu ajutorul cuvintelor / Fiecare se joacă pe el însuși / Haina ta este peticită / Bucură-te / Haina ta a fost purtată în corul antic” (pag. 34). Altfel spus, acum poetul este un actor care se joacă pe sine prin cuvinte, dar nu oricum, ci după tiparul „corului antic”! Așa văzând că stau lucrurile ne putem regăsi, poate, chiar în capul pistei de încercare a unei interpretări cât de cât fidele față de textele lui Traian Ștef, care, în cartea cu pricina, intenționează să ne comunice niște învățături despre el însuși, la modul poematic și, de ce nu?, histrionic.

Un discurs de multe ori ermetic, Didascaliile în viziunea poetului de la Familia nu ne furnizează decât puține referințe, discrete și acestea, despre ego-ul uman și scriptural. După prima lectură nu ne stăruie în minte decât unele imagini ce ne trimit la originea și la copilăria lui, într-o mirifică zonă silvestră din Munții Apuseni, o anamneză fulgurant-aleatorie în text, apoi câteva recurențe – poetice, nu încape vorbă! – referitoare la persoana scripturală și, în sfârșit, o obsesivă Femeie în roz, care, ca și în volumul omonim, trans-figurează, în imagistica lui Ștef, pur și simplu moartea. Am putea de acum pretinde că am decelat deja trei motive ale poeziei lui, toate recurente, firește: copilăria, creatorul și moartea. Tensiunea din textele Didascaliilor ni se pare a rezulta așadar din confruntarea inocentă a creatorului cu ineluctabila moarte. Este aceasta o confruntare ieșită din comun, însă nu ca intensitate a încleștării sau a lamentației, ci ca un fel de Taming of the Shrew. Este o îmblânzire a scorpiei ce se face de la distanță, „procedeu” prin care poetul deconvenționalizează moartea, (de)colorând-o în roz, feminizând-o până aproape de sexualitate și invocând-o atunci când îi vine bine în poem. O moarte în roz este o parodiere, cu amărăciune săvârșită, a unei vie en rose! Tot o moarte în roz este aidoma unei femei în roz, radiind o seducție, inclusiv a culorii, care o face tolerabilă, acceptabilă și oarecum… convenabilă. Dincolo de parodie, mai degrabă insinuată în acest caz, dragostea, viața și moartea sunt inevitabil acceptate așa cum este „inevitabil acceptată” însăși finitudinea noastră ca ființe umane.

În alți termeni, nu obsesia morții este stăpâna sentimentelor, ea doar apare din când în când secvențial. Tocmai această secvențialitate a referințelor poetice generează una din dificultățile de interpretare a poeziei lui Traian Ștef, cel puțin în Didascaliile. Este o secvențialite referențială ce implică și o secvențialitate discursivă, în așa fel încât, destul de frecvent, textul e dislocat atât sintactic cât și în substanța lui poetică. Ne putem îngădui ca atare să vorbim de un relativ ermetism al poeziei sale, impresie ce stăruie mai intens pe prima treaptă a receptării, care coincide, în general, și cu prima lectură. Fără iubire și fără moarte nu se poate petrece viața, căci așa cum spune marele ardelean Lucian Blaga: „Acolo unde nu e moarte, / Nu e nici iubire”.

Revenirea este însă… utilă și necesară. Vom descifra mai bine, după o nouă lectură, un emoționant Cântec tandru, în care iubirea se împarte între femeie și copil, vegheată auroral de „Îngerii [care] se joacă / Aprind lumânările în geam și pleacă / Să nu rămână singur iepurașul / S-adoarmă în tufișul de aur / Cu puii și găina și ouăle de aur / Și noaptea într-un butoi / Unde nu face nimeni tărăboi” (pag. 35). O cascadă de emoții tandru-familial-paterne, când debitate fățiș, când ascunse în tot felul de referințe fabuloase, dau o densitate excepțională acestui duios și totodată nostim poem de dragoste. Un univers arhaic rural, domestic și infantil, este locul unor înduioșătoare gesturi ludice: „Mângâi în somn copilul cu miros de lapte / zâmbește visează un cal năzdrăvan / zgâtia de fată strunind animalul […] / nume de alint au animalele mielul Ionică / abia fătat îi adoarme în brațe și puii / dolofani și pufoși îi adorm în cuibul palmelor / și fetița e fericită în curtea domestică / animalele o iubesc n-o împing / ca băiatul acela murdar în costum” (pag. 36). Cu toate că surprinzător, Traian Ștef pune în scenă și spectacolul fericirii casnice, vrând parcă să ne dăscălească despre cum stau treburile, în sufletul lui, cu tandrețea, gingășia și inocența.

Se prea poate ca ele să fie acaparatoare, ca niște lucruri făcute fiindcă trebuie făcute: ele sunt trăitul ca parte ce dă sens finitudinii, totuși în detrimentul instrucției și cultivării care, dacă sunt împărtășite și celorlalți, așa cum se spune într-o tantră nepaleză, însemnează calea accederii la eternitate. Existențial (și în sens existențialist) a trăi se opune lui a (se) instrui, a face (a acționa) lui a (se) contempla. Fără a cădea în sofisme, poetul are nostalgia culturii și a învățăturii ca unul ce se revede în ipostaza de școlar, puritatea vârstei și apetența cunoașterii fiind învăluite în paloarea nevindecabilei nostalgii. Rutina și absența visării înseamnă și absența dragostei, iar poemul Fac prea multe lucruri dintre cele care trebuie este o probă suficientă: „Fac prea multe lucruri / Dintre cele care trebuie făcute / Aș vrea să citesc puțin din Dostoievski / Cum citea învățătorul meu singur acasă / Și scria apoi în șir fără literă mare / Vrând să spună că nimic nu mai are / Început // […] // Prea multe lucruri fac fără să vreau / Fără să fiu îndrăgostit” și acestea în vreme ce: „Și totuși [învățătorul] Iubea pe ascuns o femeie /Care acum îi duce crizanteme / Pe mormântul cu poza din buletin”, iar „Prietenii mei parcă de la o vreme / Încep să se îndrăgostească / Se plimbă printr-un oraș îndepărtat / De mână cu câte o femeie” (pag. 38)…

Ca și Marin Sorescu, Traian Ștef ar fi consolat – și am destule temeiuri să-l cred – dacă ar face înconjurul vieții și al morții cu o femeie, o carte și o sticlă cu vin. Poetul este prizonier perpetuu în mijlocul acestor fantasme: „Îmi place mult cum un poet / Își ridică bărbia dintre foile șifonate / Pe masă printre femei fantasmatice / Într-o noapte de beție / Și parcă l-ar aștepta pe înger să-i fluture / Pe frunte”. Însă ce poate face el mai mult decât să dea strălucire unei existențe amorfe: „Și parcă ar scânci șlefuind gelatina / Unei vieți anecdotice” (Poetul așteptând îngerul, pag. 64).

Didascaliile lui Traian Ștef sunt a patra carte remarcabilă înscrisă în fișa lui de creație.

© 2007 Revista Ramuri