Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Adevărul spiritului ironic

        de Gabriela GHEORGHIȘOR

Matricea G/C. Roman cognitiv, poem cosmologic și eseu koantic (Editura Cartea Românească, București, 2007) de Ioan Buduca este, fără îndoială, una dintre cele mai insolite apariții editoriale românești din ultima vreme. Cititorii nefamiliarizați cu preocupările spirituale ale autorului, cei care n-au răsfoit măcar Și a fost seară, și a fost dimineață. Eseuri de spionaj cosmologic sau Dialoguri desecretizate, de pildă, vor fi loviți de stupoare descoperind în cuprinsul cărții un „cocktail“ de fizică (cuantică, în special), formule matematice, teosofie, biologie, parapsihologie ș.a. Tăria unei astfel de „licori“ hors commun s-ar putea să-i determine pe unii să abandoneze lectura după numai câteva pagini, pe alții să-i pună pe gânduri la modul serios, iar pe cei dedulciți cu spiritul ironic al ironologului Ioan Buduca să-i invite să trateze „lucrarea“ cu ductus aparent gnoseologic, științific drept ceea ce esențialmente și este: o scriere de literatură.

Din punctul de vedere al structurii, Matricea G/C are două părți, Jurnalul lui Maximilian și Despre îngeri, ambele având însă ca temă fundamentală apariția, structura și modul de existență al Universului (macrocosmul și microcosmul). Astfel, așa-zisul „jurnal“ al personajului Maximilian (care se autodivulgă a fi și autorul cărții în curs de a se scrie) reprezintă un eseu cosmologic plecând de la fizica cuantică, mai precis de la o presupoziție din volumul Științe secrete (apărut în românește la Pro Editură și Tipografie, în 2006), aparținând unui grup de cercetători care semnează Isaac Plotain: existența în spațiul aparent vid („nimicul“ de dinaintea Genezei, în termeni biblici) a unui mediu G, „elastic, încărcat electric cu sarcini negative, subcuantic, textuat ca o țesătură fină, infinitezimală, de fire orizontale și verticale ori, mai precis, ca o țesătură de fire formate din cele mai mici cu putință dintre sferele imaginabile“. Presupoziția de bază generează, în chip firesc, un lung șir de noi și spectaculoase ipoteze privind gravitația, dualitatea Universului, Big Bangul sau Big Crunch-ul, toate fiind explicate prin echilibrul / dezechilibrul energiei zero a matricei G. A doua presupoziție importantă a acestei fanteziste „teorii“ de unificare a fizicii, chimiei, biologiei și psihologiei susține că „ADN-ul apare dintr-o matrice aflată ea însăși, ca «sămânță» a viului, în «inima» matricei G“, „sămânță“ numită matricea C (majuscula venind de la conștiență). Toată „povestea“ constituie o oglindă, mărturisește Maximilian, a teoriei fraților Igor și Grichka Bogdanov, potrivit căreia dedesubtul lumii fizice există o altă realitate: „o ceață de numere, o esență matematică, o informație“. Meritul Bogdanovilor ar consta în faptul că ei „au găsit primele constructe matematice puternice ale unității fizice zero-infinit și au reușit prima descriere a realității fizice și non-fizice de dinainte de Big Bang“ (Singularitatea Originară), cu alte cuvinte, cum și din ce se nasc spațiul, timpul și numărul 1 (în treacăt fie spus, oamenii de știință, fizicieni și matematicieni dezbat încă dacă frații Bogdanov, autori și popularizatori de SF în Franța, au descoperit o teorie cosmologică revoluționară sau au realizat o farsă extrem de elaborată din punct de vedere științific). Concluzia majoră a teoriei matricei G/C (Taikyoku, energia vidului, cum i-au spus chinezii antici, „energia punctului zero“ în limbajul fraților Bogdanov) ar fi că „începutul este și la început, și în prezent, și în viitor“; matricea G/C, singulară la origine, se face apoi contemporană, în timp și în afara lui, cu toate evenimentele, hrănindu-le din energia sa zero. Ca să nu-și prindă definitiv urechile în complicatul labirint gnoseologic, autorul eseului îl atenționează din când în când pe cititor asupra fragilității discursului său „științific“, uzând (cum altfel?) de ironie: „logosul“ desfășurat aici ar putea trece ușor drept „logoree“, iar Isaac Plotain îl citează pe un anume Kryon, un fel de medium, astfel încât – notează Maximilian – „totul se prăbușește în …poezie“.

Babilonia terminologiei utilizate va atinge cote greu de imaginat începând cu Epilog – prologul introdus între cele două părți ale „romanului“, un Plan al etapelor parcurse de evoluția omului și a Pământului (Manvatara), de unde personajul-scriitor trece de la așa-zisa „teorie științifică“ la teosofie (Rudolf Steiner), complicându-le și amalgamându-le total în Despre îngeri. Această a doua parte este concepută ca un „dialog“ între Maximilian și Max, nume convențional pentru memoria spirituală a preoților atlanți sau a archailor (unul dintre ei fiind chiar Platon), depozitată într-un craniu de cristal din Bucegi (de fapt, ar exista mai multe astfel de cranii ce vin dintr-o manvatara anterioară, conținând, totodată și memoria ancestrală a acestui ciclu manvataric, un fel de inconștient colectiv, în termeni jungieni), activată printr-un „accident“ de lectură. Este amintit R. Steiner, dar la fel de bine ar putea fi vorba și despre Enigmele craniilor de cristal de Chris Morton și Ceri Louise Thomas (o carte care discută o veche legendă a băștinașilor americani despre existența a treisprezece cranii de cristal, de mărimea craniului uman, încărcate cu informații neprețuite despre originile și destinul umanității). Dialogul cu rețeaua memoriilor trans-manvatarice, comparată cu Internetul zilelor noastre, detaliază schema din Epilog – prolog, constituind un fel de „ceremonie inițiatică“, transcrisă, firește, de către neofitul Maximilian: „Max-cel-din-craniu ar fi avut de răspuns la mii de întrebări clare, punctuale, până ce s-ar fi completat toată harta acestei narațiuni, iar Max-cel-din-subconștient răspunsese deja, de vreme ce el fusese adevăratul narator. Max-cel-din-propriul-său-subconștient admira eleganța, simplitatea, armonia simplă a complexității acestor deducții care se întemeiau pe schema ierarhiei cerești și pe planul etapelor parcurse de evoluția omului de la stadiile sale saturniene la cele din ciclul planetar așa-numit Vulcan, al șaptelea din această manvatara a Fiului și a omului“. Prin aceeași subtilă ironie autorul își subminează și această „demonstrație de forță“, personajul afirmând la un moment dat că schema cosmologică și cosmogonică, antropologică și antropogonică a lui Rudolf Steiner ar fi trebuit luată în seamă „măcar de dragul faptului că e frumoasă, fascinantă“, chiar dacă incomprehensibilă prin gândirea de tip logic, rațional. De altfel, întregul demers pare menit să șocheze gândirea rațională, pozitivistă, blocată în propriile ei proceduri logico-empirice și matematico-experimentale, constituind, totodată, o încercare de reabilitare a cunoașterii mitice, „magice“, o pledoarie pentru valorificarea, în orice domeniu, inclusiv în știință, a puterilor imaginative ale omului.

Epilogul (personalizat prin relatarea unei „amintiri“ imaginare despre Magda Cârneci, citind, deloc întâmplător, o Știință secretă la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj) luminează și mai mult teleologia ascunsă a acestui „roman“ (sau „poem“ sau „eseu“) atât de ciudat și în aparență destinat numai erudiților, spiritelor enciclopedice: socraticul „știu că nu știu (ce e dragostea)“, precum și interogația „De câte ori ne putem înșela despre cele pe care le considerăm cu adevărat importante?“ relativizează și pune în criză aroganța și pretențiile de infailibilitate ale gândirii noastre (înclinate spre dogmatism) în privința Adevărului / adevărurilor. Adevărul spiritului ironic reprezintă, cu certitudine, singurul adevăr pe care îl revelează Matricea G/C. Despre exactitatea celorlalte „adevăruri“ vehiculate în carte se poate, firește, discuta oricât, însă dincolo de porțile literaturii.

© 2007 Revista Ramuri