Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Partea văzută și partea nevăzută a lumii

        de Paul ARETZU

Eseistul sârguincios, care îl dublează pe poetul Cassian Maria Spiridon, este un analist pertinent al fenomenelor socio-culturale, al relației dintre contextualitate și valori, dar și un exeget pătrunzător al creației literare. Noua sa carte, Orizonturi duble. Atitudini literare, IV (Editura Cartea Românească, București, 2006), pleacă de la premisa că „Omul trăiește în orizonturi duble, cel imanent, al lumii concrete pe care nu o poate exprima cu mijloacele structurale avute la dispoziție, dar și în orizontul misterului, cu neputință de revelat. Situație de două ori precară, în care intervine metafora, cu intenția de a-i diminua efectele, ca moment ontologic complementar.” (coperta I). Ne aflăm deci într-un univers inefabil, indefinibil, care, în mod paradoxal, nu poate fi decelat decât printr-o metodă poetică, adică prin metaforă. Aserțiune pro domo, de sorginte blagiană, care dă o perspectivă încurajatoare și misterioasă existenței.

Temele tratate sunt diverse și despre ele autorul afirmă că i-au fost oferite ca prilej de meditație de evenimentele literare, sociale, politice în derulare curentă.

Începe cu un subiect imperios, tragedia Pitești, așa cum este el reflectat în celebrul studiu al lui Virgil Ierunca, dar mai ales în cărțile lui Costin Merișca, Tărâmul Gheenei (un memorial de sertar) și Tragedia Pitești, autorul însuși trecut prin experiența așa zisului fenomen de reeducare - mijloc diabolic și morbid de alienare a personalității umane, de transformare a deținuților în torționari și delatori, supunându-i unei permanente stări de aprehensiune, unui proces iresponsabil de degradare umană. Repertoriul ororilor la care erau supuși cei întemnițați, detaliat de Costin Merișca, demonstrează o inventivitate patologică, un sadism greu de înțeles, infernal. Urmările, de durată, au fost traumele psihice, angoasa permanentă, distrugerea multor destine. Soluția propusă: mărturia, supunerea oprobriului.

Următoarea temă, înrudită întrucâtva, investighează condiția literaturii în proletcultism. Ca argumente sunt folosite consemnările primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română, din 18-23 iunie 1956. Spectacolul desfășurării acestuia este grotesc: Mihail Sadoveanu, președinte de onoare al U. S. R., dar și al Marii Adunări Naționale, are un discurs inaugural servil și oportunist, demonstrând că și-a însușit cu rapiditate truismele noii puteri politice, tovarășul Miron Constantinescu rostește salutul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, lista raportorilor este, implicit, una a obsecvioșilor, aceștia întrecându-se în a elogia marele eliberator sovietic, modelul literar sovietic, necesitatea însușirii învățăturii marxist-leniniste, idolatrizarea realismului socialist, reflectarea în opere a omului nou, a eroului comunist, sacralizarea conducerii de partid. Dezbaterile nu fac decât să îngrădească și să îndoctrineze domeniul scrisului, aservindu-l ideologiei partidului unic și democratic. Discursurile se întrec în aserțiuni primitive, în clișee ideologice, într-un tezism retrograd, rudimentar, plin de ipocrizie, situat, indiscutabil, în afara esteticului. Oratorii militanți, care găsesc prilejul să-și afirme devotamentul, lucrând din greu, ca niște vrednici gospodari, la binele breslei sunt: Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, Dan Deșliu, Paul Georgescu, Mihail Davidoglu, Nagy Istvan, Alexandru Balaci, Marcel Breslașu, Aurel Mihale. Comentariile lui Cassian Maria Spiridon se situează între perplexitate, ironie și luciditate analitică: „Fără a-i obliga nimeni, de bună-voie și interesați material dar și de umbra unei glorii evident efemere și false, toți acești autori s-au înfeudat politicii de partid, unei ideologii extremiste, despre care erau perfect conștienți că nu cultivă adevărata literatură.” (p. 39). Adesea, în eseuri, citatul lung este relevant.

Ceea ce pare curios este că discursul de politică literară practicat în 1956 nu s-a mai schimbat în fondul, și nici chiar în litera lui, până în 1989. Iar în timp ce congresiștii făceau exerciții de retorică proletcultistă, vorbind cu neobrăzare de umanism, de libertate, de valorile pozitive ale comunismului, de omul nou și de literatura nouă, numeroși scriitori și intelectuali reprezentativi ai culturii române umpleau pușcăriile politice, erau umiliți și reprimați, își pierdeau nejustificat viața.

După un asemenea subiect, în care domină absurdul și nebunia, eseistul simte nevoia să definească într-un text scurt conceptul de poezie/reverie/contemplație, exorcizând parcă, în acest fel, răul.

Ținutul epic al lui Nicolae Breban, asemănător întrucâtva, consideră Cassian Maria Spiridon, cu Yoknapatawpha al lui William Faulkner, este Provincia. Este locul fabulos în care se consumă predestinat jocul existențial al stăpânilor și al sclavilor, al celor cu personalitate dominantă și al celor care au voluptatea/inerția de a fi posedați. Este la mijloc, fără îndoială, și un subtil raport sado-masochist. În caracteristicile prozei sale, în substratul filosofic al esteticii, în sondarea dimensiunii abisale a personajelor, în singularitatea discursului, cercetătorul descifrează vocația europeană a lui Nicolae Breban, aflată desigur în siajul modernismului interbelic. Folosindu-se argumente diverse, literare, metaliterare, confesive, se sintetizează mărcile acestei proze: interesul pentru construcție, masivitatea, tipologia contrastivă, o poetică a rupturii, caracterul eseistic, redundanța frastică, alunecarea în digresiuni, tratarea marilor teme într-un registru al disimulării/revalorizării, moralitatea/luciditatea artistului. Plecând de la scrierile cu caracter memorialistic, vizibil admirator al prozatorului, analistul îi determină un elegant portret moral.

Cassian Maria Spiridon știe să selecteze cu ingeniozitate idei, are viziunea rapidă a structurilor, gândește, ca la șah, mai multe mutări înainte. Folosește din plin materialul de lucru, recurgând argumentativ la citate ample, astfel încât realizează un dialog susținut cu autorii comentați. Contrapunctic, între eseurile cuprinzătoare, inserează texte fulgurante, tratând teme delicate, salvarea sufletului prin artă, melancolia ca resursă lirică, încercarea de definire a spiritului, materialul nevăzut din care se naște poezia, dulceața inefabilă a timpului.

Două texte, pornind de la avatarurile suferite în timp de două mari reviste, Convorbiri literare și Tribuna, se ocupă de fapt de soarta nefastă a publicațiilor literare, în comunism fiind aservite ideologiei, iar în prezent fiind marcate de impedimente financiare, de lipsa de interes a statului.

Având ca pretext monografia dedicată de Cornel Moraru lui Titu Maiorescu, eseistul pătrunde într-un teritoriu familiar, evocând unul dintre cele mai favorabile momente ale culturii române, cel desfășurat în jurul Junimii, al Convorbirilor literare, al direcției noi imprimate de personalitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, precum și consecințele asupra orientării noastre ulterioare către modernitatea europeană.

Se remarcă mobilitatea eseistului și gândirea structurată, folosirea unor referințe și surse bibliografice multiple, valorificarea la maxim a informației, îmbinarea analizei și a sintezei, recurgerea la construcții cât mai riguroase.

Când se ocupă de Liviu Rebreanu, începe cu definirea programului său artistic, dedus din texte teoretice adunate în volumul Amalgam (1943). Relevă caracteristicile realiste ale acestuia, verosimilitatea stilistică, anticalofilismul, viziunea obiectivă, selectând imuabilitățile existenței, pe care le reprezintă însă prin individualități, disimularea autorului omniscient, concepția organicistă. Se ocupă apoi de legenda scrierii, de ritualul de plăsmuire în cazul romanelor Ion, Pădurea spânzuraților, Adam și Eva, precum și de aspecte ale laboratorului de creație. În conferințele sale, în scrierile memorialistice, Rebreanu dă răspuns unor chestiuni legate de condiția socială, morală, etică, estetică a scriitorului. Întregul studiu urmărește să dea dimensiuni vii unui personaj care nu se vede în scrierile obiective ale lui Liviu Rebreanu, însuși autorul.

Studiul următor, foarte interesant, se ocupă de discursurile de recepție la primirea în Academia Română, care au avut ca temă lumea culturală/spirituală a satului. Ele sunt de o mare diversitate, relevând personalitățile aparte ale susținătorilor, cel dedicat cromaticii sau artei de a colora, al folcloristului Simion Florea Marian, cel polemic, privind poporanismul în literatură, susținut de Duiliu Zamfirescu, discursul despre mijloacele expresive în estetica poeziei populare, de Barbu Ștefănescu Delavrancea, cel privind caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale, susținut de Simion Mehedinți, iar Octavian Goga, evocându-l pe Coșbuc, omagiază de fapt continuitatea culturii populare românești în condițiile nefaste ale Ardealului, tot astfel, Mihail Sadoveanu se revendică de la spiritualitatea poporului, de la limba și credința străveche, Lucian Blaga își concentrează filosofia sa în elogiul satului românesc, Liviu Rebreanu laudă țăranul român, iar Nichifor Crainic aduce, prin Goga, un elogiu spiritualității tradiției.

Preocupat mai ales de aspecte mai puțin cunoscute, mai puțin spectaculoase, Cassian Maria Spiridon cercetează acribios documente, face conexiuni imprevizibile, dă relief unor gesturi culturale îngropate în timp, pune în valoare textele memorialistice sau autoreferențiale, încearcă să elucideze părți ale vieții literare. Aplicând ideea generică a orizonturilor duble, autorul alternează demersuri eseistice de-o anume rigoare, supuse unei logici a demonstrației, cu mici construcții diafane, cvasilirice, menite să provoace fantezia creatoare.

O detaliată și elegantă hermeneutică de text face autorul asupra Trilogiei culturii a lui Lucian Blaga, marcând caracterul dihotomic al omului, alcătuit din orizonturi duble, al conștienței și al inconștientului, în fond, două realități paralele. Inconștientul la Blaga, reprezentat nu psihanalitic ci filosofic, este o realitate nativă, separată și paralelă conștientului, aducând personalității umane dimensiunea inefabilă, abisală, culturalitatea genetică, imprimându-i o glifă spirituală, orizontul spațial, care este de fapt peisajul interior/ascuns/nonfigurativ, în fapt, matricea personalizantă. Spațiul-matrice se configurează definitiv în etnogeneză. Viziunea filosofico-religioasă a lui Blaga despre ortodoxie este una sofiologică (preluată de la teologul rus Pavel Florensky), afirmând unitatea lumii materiale și spirituale, preexistența unei înțelepciuni creatoare. Organicitatea, integrarea sacrului în natură sunt specifice satului românesc, caracterizat printr-un înalt potențial cultural. Vorbind despre geneza metaforei, aceasta este considerată semnul înomenirii omului, adică al mutării acestuia în planul misticului. Metaforicul este o formă de cunoaștere prin revelație, printr-o deschidere a misterului, prin vădirea poeticității lumii, stând la baza metafizicii. Eseul, atent și rafinat, este extins asupra relației dintre cultură și civilizație. Sunt decelate elementele speciale de poetică antropologică din Trilogia culturii, marcate în inconștient de procesele matricei stilistice, finalizate în nevoia de revelație care îl condamnă pe om la destinul de creator de cultură. Este cu totul meritorie ideea exegetului de a aduce în actualitate un sistem de filosofie a culturii atât de fascinant și atât de util vremurilor sceptice de azi. Ar fi fost însă binevenită o integrare a gândirii lui Blaga în contextul major al orientării tradiționaliste interbelice.

Cartea lui Vladimir Jankélévitch, Tratat despre moarte, este un prilej de meditații, de referințe literare, filosofice, de adâncire în propria sensibilitate.

Volumul se încheie cu mărturiile cutremurătoare, incredibile ale foștilor deținuți politici din zona Botoșaniului, cuprinse în două lucrări documentare, Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni, publicată de Dumitru Ignat, în 1997 și O antologie a crimei și terorii comuniste, publicată de Cezar Zugravu, în 2004.

Eseurile lui Cassian Maria Spiridon sunt de o mare diversitate, având grade diferite de procesare, de la simpla prezentare de cărți, la exegeze pretențioase, la studii documentate cu atenție, până la delicate meditații aproape lirice. Autorul dovedește seriozitate, știința construcției simetrice, acumulative, priceperea de a suscita interesul lectorului, atât prin subiectele alese, cât și prin strategia discursului, purtându-l în registrele cunoașterii și sensibilității, de la infern la paradis, de la concret la abstract, realizând o carte unitară prin chiar varietatea ei regizată.

© 2007 Revista Ramuri