Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Filosofie și imaginar

        de Ionuț Mihai POPESCU

Dezvoltarea culturii și științei europene datorează mult raționalității logocentrice și logicii terțului exclus, opțiuni care asigură un criteriu pentru a discerne în mod clar realul de imaginar (ireal) și care permit acțiuni eficiente asupra realității exterioare. Știința europeană are un model omogen al spațiului și timpului, însă limitele lui par să fi fost atinse prin globalizarea în care culturi cu premise opuse folosesc în comun aceeași lume disponibilă. Soluția conviețuirii poate să fie schimbarea paradigmei logicii terțului exclus cu una a terțului inclus, în care imaginarul nu este doar o sursă de iluzii, ci „locul” în care contrariile pot coexista.

Spre acest imaginar ne introduce cartea eseistului si a profesorului universitar Ionel Bușe (Filosofia și metodologia imaginarului, Scrisul Românesc, Craiova, 2005), legitimând mitul și simbolul ca domenii de cercetare, arătând metodele, vecinătățile și aplicațiile unei căutări a sensului cu o putere epistemologică cel puțin egală științelor exacte, a cărei abandonare ar duce la creșterea neînțelegerii dintre oameni. Structurată în trei părți ce conțin două, cinci, respectiv trei studii, cartea, în întregul ei, dezvoltă două premise: imaginarul este locul în care contrariile subzistă și, a doua, omul autentic, cu deschidere spre infinit, este cel care suportă integralitatea contrariilor. Acestea pot fi gestionate de un intelect compatibil cu plurivalența imaginației, rezultatul fiind raționalitatea slabă, ca soluție tardo-modernă a conflictelor generate de un subiect logocentric.

În prima parte, reperele teoretice ale discursului sunt doi dintre cei mai importanți filosofi, Kant și Platon. Astfel, în Filosofii și imaginarul se nuanțează raportarea acestora la imaginar. Pe baza unei interpretări a dialogurilor Critias și Timaios, studiul Atlantida lui Platon reconsideră importanța mitului în cunoaștere. Mitul Atlantidei creează un loc intermediar între vizibil și invizibil, astfel încât mitul nu este doar un surogat de concept sau o figură de stil folosită ca să priceapă mai bine ascultătorii, ci reprezintă o modalitate specifică de exprimare a gândirii. Autorul evidențiază în Imaginația transcendentală la Immanuel Kant contribuția imaginației la forma umană pe care o ia natura, concluzie la care ajunge prin compararea abordării kantiene a imaginației în Critica rațiunii pure și Antropologia din punct de vedere pragmatic.

Eseurile părții a doua prezintă importanța imaginarului pentru cunoaștere și creație, Repere bachelardiene urmărind traseul tematic al autorului francez, arătând astfel cum se trece de la imaginea ca obstacol pentru cunoaștere, la imagine ca permanentă deschidere spre nou. Un alt nivel al creației este vizat în Mircea Eliade – de la istoria religiilor la antropologie, unde, așa cum anunță titlul, se argumentează existența unei antropologii filosofice implicite hermeneuticii eliadești a religiei. Homo religiosus este un om total, de aceea istoria religiei trebuie să se apropie de antropologia filosofică, prin hermeneutica totală, care este mai mult decât un exercițiu teoretic, o tehnică de formare spirituală. Prin aceasta credem că este relevată una dintre mizele esențiale ale operei eliadești, ignorarea ei fiind o cauză a tot mai deselor judecări parțiale a lucrărilor istoricului religiei. Animus și anima la Gaston Bachelard și Mircea Eliade, prin jocul conceptelor-imagini care exprimă dezvăluirile și ascunderile imaginarului, prezintă cei doi termeni ca expresia unei dualități în căutarea unității. Mitul androginului, ca una dintre expresiile căutării unității, este, așa cum ne arată Ionel Bușe, un motiv central al operei bachelardiene, dar semnificația căutării lui nu este, ca la Jung sau Eliade, cea a regăsirii originilor, ci a creativității care aparține totalității. Astfel, reveria poetică nu este o evadare din prezent, ci explorarea unei căi spre unitatea androginului. Acesta nu este o nostalgie, ci o sarcină, o idealizare posibilă prin reveria poetică, prin care omul devine mai autentic, apropiindu-se de integralitate. Eliade folosește conceptele animus și anima în căutarea misterului totalității, exprimat de mitul androginului, autorul arătând influențele și diferențele între raportarea lui Eliade la inconștientul colectiv și cele ale lui Jung și Bachelard.

Ultimele două studii ale celei de-a doua părți, Gilbert Durand și redescoperirea imaginarului și O filosofie a dualitudinii, nu întâmplător în această ordine, pot fi considerate reprezentative pentru începutul și viitorul studierii imaginarului. Eseul dedicat lui Durand reușește o prezentare a redescoperii imaginarului, pornind de la principiile metodologice ale lui Durand și contribuțiile acestuia în metodologia studierii mitului (mitocritica, mitanaliza și mitodologia), până la felul în care acesta vede abordarea imaginarului cu ajutorul antropologiei globale. O filosofie a dualitudinii prezintă cum, în concepția lui Jean-Jacques Wunenburger, imaginarul poate să fie un fundament al gândirii figurative și argumentele în favoarea unei noi paradigme, a dualitudinii contradictorii. Familiaritatea cu opera filosofului francez îi permite lui Ionel Bușe o prezentare clară și atentă la nuanțe, și apropieri între concepte din filosofia imaginarului (intermediarul dinamic) și termeni problematizați de Noica (întru).

A treia parte a cărții este una aplicată, care ne arată filosofia imaginarului „la lucru”. Astfel, după un inventar cvasi-complet în Mituri românești ale originilor și imaginarul politic, autorul prezintă confiscarea imaginilor arhetipice de către propaganda politică (legionară sau comunistă) și pervertirea lor în argumente ale totalitarismului. Brâncuși și înțelepciunea formelor este un exemplu de interpretare a unei opere cu ajutorul metodelor și conceptelor filosofiei imaginarului. În opinia autorului, de lucrarea brâncușiană cea mai bogată în semnificații (Ansamblul din Târgu Jiu) trebuie să ne apropiem cu un intelect care nu reprimă emoția, ci o mediază, favorizând conexiuni între arhetipuri și codul de semnificații al istoriei apropiate. Se depășesc astfel limitările interpretărilor curente ale Ansamblului, care ignorau că simbolurile exprimă întotdeauna perechi de contrarii. Realizat între cele două războaie mondiale, Ansamblul nu este doar o operă de artă sau un simplu monument comemorativ, ci răspunsul lui Brâncuși față de teroarea istoriei, exprimând unitatea celei mai profunde contradicții, cea dintre viață și moarte. O altă chestionare a unui loc comun prilejuiește și trecerea în revistă a modelelor spațio-temporale din Analiza modelelor imaginale ale spațiului și timpului, unde evidențierea persistenței modelului ciclic al religiilor precreștine în interiorul modelului liniar creștin relativizează dihotomia religii precreștine – creștinism, impunând o gândire fără clișee a raportului dintre creștinism și păgânism.

Deși este alcătuită din studii independente, conferințe și articole publicate în reviste, cartea are o unitate tematică dată de interesul autorului pentru paradigma unei raționalități plurivalente, astfel încât lectura ei asigură atât o introducere pentru un student la începutul interesului său față de acest domeniu, cât și problematizări sau deschideri pentru cei deja familiarizați cu el. Imaginarul a însoțit dezvoltarea raționalității logocentrice asemenea unei umbre. La adăpostul ei se pot dezvolta monștrii care ne amenință, dar tot acolo pot să dispară pretențiile de claritate care justifică monstruozitățile și violențele asupra celorlalți. Echilibrul între aceste direcții, între identitatea mea și a celuilalt, poate fi asigurat doar de o raționalitate îngăduitoare față de realități aparent opuse. În acest sens această carte este o pledoarie pentru imaginar, o introducere în abordarea lui cu responsabilitate și fără prejudecăți, astfel încât să ajungem să îl recunoaștem ca sursă a creativității, inspirației și chiar a raționalității.

© 2007 Revista Ramuri