Sufletul febricitat spre implozie

Păpădia electrică, al patrulea volum de poezie al lui Şerban Axinte, apărut la Casa de Pariuri Literare (Bucureşti, 2012), este solid instalat sub zodia oximoronului, nu doar prin titlul „inspirat” de trestia gânditoare a filosofului, ci şi prin techne-ul implicat, unul al adăugirii de sens, cuplat cu un vector, mai rar, dar acut, al suspendării vreunui sens, oricărui sens, pentru că însuşi faptul observaţiei face ca observarea faptului să poată eşua. Să ne înţelegem: eşuarea invocată, valabilă şi meprizabilă, simultan, în fizică, devine, în lirică, un geyser plin de surprize, o probă - încă o dată! - a întâietăţii semanticului asupra sintacticului. Cu o „echivalenţă” epistemologică, ceea ce-şi permite electricul nu-i este îngăduit păpădiei, şi invers. Fragila păpădie poate trăi paroxistic, drept care o pândeşte, evident, epuizarea, definibilă ca un soi de stare de graţie: „da, ţi-am mai vorbit despre ce am văzut în oglindă;// o păpădie îşi resoarbe acele electrice/ în faţa propriei imagini;// mă retrag în camera de gardă./ cu cât eşti mai epuizat, cu atât percepi lumea mai clar./ noaptea auzi câinii de la mare distanţă,/ închizi ochii şi în minte încep să se deruleze imagini H. D.,// după ore întregi de stat în pat ca în arenă”. Poţi crede, la un moment dat, că primează senzorialul şi atavicul, dar nu ai cum să nu pui în balanţă şi semnalele limpezi ale ductus-ului postmodern. Şi discutăm, aici, de elementele care atestă apartenenţa temporală a poetului, nu neapărat de procedeele care l-ar include în alegria aproape mistagogică a epidermicilor care, respingând orizontul „cult”, „văd” şi transmit, precum empiriştii englezi, mutatis mutandis, prin „atingere”. Aşa că se vorbeşte despre „o reverie blurată”, despre „frumuseţe blurată”, dar sufletul emitent (se) comunică direct, ca un fel de Forest Gump mai cultivat. Miza este chiar această directeţe, paradoxală serenitate în anticamera morţii, din care se hrănesc imagini puternice, ordonate după logica suspansului: „realitatea nouă te-a pătruns/ şi ţi-ai venit singur de hac/ fără să ştii că peste exact două zile...// doamne, doamne, ce-am mai râs!”. Ridicarea podului dintre cauză şi descrierea efectelor se numără printre cele mai fertile căi de încercare de a „defini” această păpădie, care beneficiază de  atribute dintre cele mai contrastante.

În ciuda tehnicilor de efasare şi evacuare a sensului, sesizăm precizia gândului care irupe aproape blasfemator, avid să facă ordine într-un soi de tohu-vabohu inhibatoriu, de bună seamă. Timbrul se dovedeşte, atunci, din speţa apoftegmaticului: „din cutia de lemn voi vedea/ ceea ce toţi au văzut şi nu au spus nimănui/ fără ură, fără certitudini,/ aşa e cel mai bine”. Asta e ceea ce numeşte autorul deblocare a minţii, ca ieşire din contingent şi instalare în nişte coordonate indiscernabile fizic, dar apte să-şi expună dreptatea în mod retoric. Asemenea tensiuni apar la tot pasul şi caracterizează un proiect care celebrează cadenţa exact în măsura în care îi martelează sensul întemeietor. De aceea, figura autodevorării poate patrona, la o adică, acest spaţiu liric. Vocea difuză, din adânc, totuşi cu pretenţii de deţinătoare a secretului legăturii între adevăr şi metodă, sugerează conturul unui ouroboros, de eternă sfâşiere fără expiere. Chit că putem glosa mult şi bine pe seama intruziunilor thanaticului în secvenţele  lăsate, chipurile, la voia interpretantului, nici o escortă mitologizantă nu este adusă pentru susţinerea unor versuri simple, dar percutante tocmai prin ponderarea cruzimii cu sinceritatea (ambele, se înţelege, convenţii de ieri, ca şi de azi, în cultură, cel puţin): „dar tu, încăpăţânat cum te ştiu, te-ai întors/ şi mi-ai propus să despicăm de-adevăratelea firul în patru.// s-ar cuveni mai întâi să ne strângem unul pe altul de gât.”. Astfel se parafează un fel de pact bizar de neagresiune, în care transmiterea sensului este condiţionată de verificarea prealabilă a unor poziţii de forţă. Oricum, navigarea, deloc ŕ la Cabot, între candid şi atroce - dimpotrivă, cu voinţa de a nu ocoli valurile crâncene ale asocierilor imagistice care frizează autoflagelarea - asigură o motricitate  naturală poeziei, expurgată de mania demonstrativă de registru apocaliptic a multor tineri stihuitori de astăzi, mizerabilişti sau nu. Lexicul, în cazul de faţă, nu e populat nici de creaturi lingvistice abrazive, nici de alcătuiri scatofile - un duh îngăduitor trece peste un peisaj care tulbură prin sărăcia sa elementală, ofertând senzaţia topirii reperelor, farurilor, fotografiilor. Evanescenţa pare lichidul amniotic în care se mişcă, fără mare dorinţă de a ieşi la lumină, un eu bântuit de temele unui tu ghicit, eventual dezirabil: „pe drum constat că direcţia în care mă deplasez/ este greşită,/ nu-i nimic, sunt încă tânăr,/ peste ani şi ani îmi voi dori nespus/ să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite”. Tot o penumbră învăluie relaţia dintre departele şi aproapele fiinţei, sub unghi metafizic, asumabil în chip stocastic: „scriu despre dumnezeu,/ rup pagina/ o mestec încet, încet/ la masa de seară;// mâine voi vizita/ muzeul de ştiinţe naturale.// să te văd/ cum îţi porţi cu mândrie/ trupul bine păstrat/ în saliva mea”. Obsesia ego-ului convulsiv şi compulsiv se impune, cu aceeaşi discreţie atroce impregnată în celelalte reţele configurative, cum ar spune Charles Mauron - premeditat parcimonioase  - ale volumului, tinzând spre regresum ad uterum, sub un cer nepăsător, care indică, în fond, veterotestamentar, gloria nevăzută şi nestimată a recluziunii: „nu-mi mai rămâne decât să te sărut cu voie, fără de voie/ nu mai contează,/ lumina soarelui o să mai stea puţin deasupra/ până n-o să mai rămână altceva decât bucuria// bucuria de a te îngrămădi în tine însuţi ca într-o teacă”.

Una peste alta, nici un cititor de poezie românească de astăzi nu ar avea cum să ignore vocea lui Şerban Axinte, cel puţin din Păpădia electrică, o voce clară în sibilinicul ei, audibilă în angajarea ei de andante al umorilor.