Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Doar „bun cetitor”?

        de Dania-Ariana MOISA

Ceea ce se instalează temeinic de la o primă lectură a studiului Ibrăileanu. Către o teorie a personalității de Antonio Patraș (Editura Cartea romînească, 2007) este rigurozitatea persuasiv-rafinată a demersului analitic. Încă din Argument, autorul sugerează nevoia de repudiere a ideilor de-a gata și creează imaginea gândirii sale integratoare, iubitoare de subtile nuanțări roditoare, nu de tranșanțe periculoase: „Și dacă, într-adevăr, la béttise consiste a vouloir conclure să încercăm să privim lucrurile mai cu luare-aminte, pentru a nu cădea noi înșine în groapa altora.”(p.8) Autorul ieșean actual repune în discuție statutul criticii/al criticului aflat – se spunea cândva – în total dezacord cu literatura/cu scriitorul. Sentințele sunt lăsate în seama unor nume celebre a căror originalitate este irefutabilă: „Între critică și creație nu este o deosebire de esență, ci numai una de proces.”(G. Călinescu).

Gândind contextual, Antonio Patraș formulează întrebarea-cheie, adevărată metaforă critică a discursului său: „Cum e posibil ca tocmai criticul cel mai puțin „artist” și mai doctrinar să fie totodată de departe cel mai rafinat scriitor dintre critici?”(p.12). Răspunsul devine principiu ordonator hermeneutic: „volumul de față își propune să evidențieze că literatura scrisă de critici nu poate fi judecată în sine, fără a avea în vedere relațiile care o leagă ombilical de opera autorului și de personalitatea sa”. (p. 12). De-a lungul întregii cărți se alcătuiește concentric figura spiritului creator reverberată modelator în creația scripturală / existențială. Devin elocvente atât paginile cu caracter autobiografic, cât și publicistica, aforismele, studiile literare. Coerența personalității lui Ibrăileanu e rezultanta disciplinării prin reflecție a vieții interioare. Cel atât de discret cu denudarea propriei ființe, statuând delicatețea ca virtute supremă „și cea mai mare a sufletului omenesc” (presupunând „inteligența, bunătatea, altruismul, generozitatea, discreția, mărinimia ș.c.l.”) -, cel plin de fobii, idiosincrasii, persoană aflată la antipodul „ataraxiei petulante” a mai tânărului G. Călinescu, criticul revistei Viața românească migălește o soluție etică/morală și estetică deopotrivă aplicabilă omului ca personalitate a operei/vieții. Conștientizându-și de timpuriu tendințele contradictorii – lipsa vanității, lesniciunea invaziei ideatice, carența culturală, puternica melancolie strivitoare a liniștii -, menținându-și aceleași puncte nodale de reflecție – iubirea, timpul, frumusețea, moartea -, apropiiindu-se și repudiind exagerări doctrinare, Ibrăileanu apare ca un căutător de idee , nicicând tentat de succes.

Uzând de metoda „concordanțelor” („preluare” de la Hennequin – posibilă sursă a lui Ibrăileanu), Antonio Patraș convoacă la întâlnire spirite importante (Curtius, Eliade, Al. Paleologu, Ortega y Gasset), în vederea „europenizării”/justificării concepțiilor criticului ieșean. Cu acribie, sunt definite rând pe rând arta, personalitatea artistului, relaționarea lor, propria ființă, receptarea.

Să creionăm individual, după metoda domnului Patraș, subiectele de reflecție ale lui Ibrăileanu.

Adept al lui Darwin, Ibrăileanu știe limitele cunoașterii raționale. Singura ei sporitoare e observația. În social, preferă înțeleapta rezervă și susține nevoia atenuării impulsurilor naturale ale afirmării de sine. Cauza e simplă și ultimativă, inconturnabilă: moartea. Și tu, și celălalt veți cunoaște această „supremă rușine” – definitivă victorie a naturii. Salvarea? Nu goana după success – imbold al micimii sufletești -, ci depășirea egoismului mărunt, deschiderea dialogului fertil cu alteritatea. Fundația? O reală „cultură sufleteacă”, având drept culme toleranța. Socialul – spațiu de rodire plenară a eticului – funcționează în virtutea minciunilor convenționale, iar individul, din nevoia de conservare, „găsește întotdeauna inconștient motive înalte pentru acțiunile sale egoiste.”.Aceste hibe, fără cauze știute, au un antidot: deschiderea către un „dincolo”. Luciditatea lui Ibrăileanu convertește toate anxietățile, incertitudinile în elogiul trăirii exuberante, al unei relații amiabile cu viața. Scientist metafizician, Ibrăileanu știe că „Toate aspectele mai nobile ale vieții noastre se bazează pe ficțiuni.” Iar suprema ficțiune este opera.

Ajuns în acest punct, Antonio Patraș, limpezește sensurile concepției lui Ibrăileanu și eronata lui receptare. Efect al imaginației, opera – „lume paralelă” – este cu necesitate „tendențioasă”, pentru că exprimă „atitudinea afectivă a artistului”, „concepția sa asupra vieții.”. Tendențiozitatea, sinonimă, în fapt, cu autenticitatea, nu împiedică obiectivitatea (de reținut că Ibrăileanu folosește conceptele obiectiv/subiectiv precum Lovinescu). În acest moment, intervine criticul. El trebuie să releve tendința și să o evalueze. Singurii factori limitatori ai esteticului sunt mediul și rasa. S-ar părea că, deși mereu opus modernistului Lovinescu, tradiționalistul Ibrăileanu îi este confin.

Interesant, Ibrăileanu n-a fost receptat în epocă, nici mai apoi, într-un mod adecvat. Explicații: renunțarea timpurie a criticului la polemica socotită, spre bătrânețe, simplu arțag; părăsirea actualității literaturii destul de timpuriu; comportamentul paradoxal - formulează idei profunde referitoare la scriitorii epocii, „în rebarbativele lui critice” (G.Călinescu), dar nu le urmărește devenirea -; îndepărtarea de manifestarea literaturii europene; și, semn de retractilitate(?), slaba prezență în periodice.

Studiile importante ale lui Ibrăileanu sunt demontate, luminându-se, constat, intuiția critică, ineditul privirii, justețea necantonării în purul estetism.

Antonio Patraș polemizează elegant cu scriitori acaparanți, înalt seducători prin prospețimea privirii, a ideii, a verbului (Andrei Pleșu). Dincolo de afecțiunea tonului, recursul la textul integral vizat – interpretat în spiritual său -se impune ca necesar, iar argumentația lui Antonio Patraș este convingătoare.

Capitolul final – „Salvarea criticului” -, substanțial, este dedicat romanului Adela.

Fidel principiului coerenței personalității, Antonio Patraș va înmănunchea constanțele atitudinale, caracteriale, de reflecție ale criticului ieșean. Amorul și femeia – teoretizate altădată ca ubicue litertar – infuzează canavaua – atât de restrânsă – a romanului Adela. Romanul devine, ca în atâtea alte cazuri de creație, masca ce mai degrabă trădează decât ascunde, hipertext uman și livresc. Romancier autentic, Ibrăileanu convertește romanesc metoda, evenimentul: „Tot astfel, strategia narativă accentuează proiecția autoficțională, de unde și selecția riguroasă din propria autobiografie a situațiilor exemplare, generatoare de semnificații cu bătaie mai lungă, dincolo de litera documentului.”(p.144) În același spirit interpretează Antonio Patraș și preferința lui Ibrăileanu pentru romanul de analiză. Admirator al lui Proust, vibrând constant la „eternul feminin”, citind cu privire tainică opera lui Turgheniev, „criticul se simțea mai înclinat spre comentariul vieții decât spre creație, mai mult spre observația de nuanță decât spre construcția sistematică.”(p.144) Prin acest roman, Ibrăileanu devansează gustul siropos al epocii, reflectând o problematică de ordin general. Antonio Patraș are o privire diacronică a romanului, mereu scuturând zgura unor exegeze, creând întâlniri polemice între critici sau urmărindu-le filiera(sunt citați G.Călinescu, N.Balotă, N.Manolescu, M.Papahagi), deoarece, uneori, „noutatea ascunde lucruri vechi”(p.105), luându-și ca punct generator teorii celebre(analiza iubirii nu e de închipuit în afara numelor lui Stendhal, Ortega y Gasset, Octavio Paz.)

Remarcabilă rămâne acribia lipsită de morgă a lui Antonio Patraș. Bibliografia repusă în discuție este substanțială – în primul rând valoric –jocul interpretativ aproape-departe este ingenios și firesc. Ca-ntr-un ceremonial al spunerii, nepierzându-se în digresiuni obositoare, criticul nuanțează, la vedere, ceea ce este absolut necesar, se entuziasmează, interoghează abil, fie din nevoia de a se prelungi în mecanismul gânditor al cititorului, fie în sugestia amendării unui punct de vedere, teoretizează, narează, operează selecții. Conchizând, aș spune că unele noduri ale desenului din covor se văd, dar își pierd identitatea, reconfigurând întregul.

Preluând disocierea lui Matei Călinescu citire/recitire, Antonio Patraș pare a opta pentru interpretarea iubirii lui Emil Codrescu drept o relectură, necesară a se prelungi în imaginar. „Lectura îndrăgostită” este, fără îndoială, fertilă și critic, iar, dacă Adela „rămâne o carte de re-citit”(p.238), Antonio Patraș ne oferă argumente puternice în vederea relecturii atente, aplicate, fără prejudecăți a celor care au „beneficiat” de capriciile vremii, receptării. Paul Cernat vorbea de momentele de grație critică ale lui Antonio Patraș. Ele vin din forța de a fi „bun cetitor” în sensul dat de Ibrăileanu.

© 2007 Revista Ramuri