Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un istorisitor reflexiv

        de Ştefan Vlăduţescu

I. Literatura Olteniei actuale are câţiva mari scriitori. Dublul acestora îl formează scriitorii remarcabili. Apoi, pătratul lor sunt scriitori notabili şi meritorii. Păstrând măsura semnificaţiilor: hazardul în critica literară stă în a zbura peste vârfuri. Totuşi, trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Oricât de apăsătoare ar fi evaluarea, este de evidenţiat că unul dintre cei doi mari prozatori ai literaturii oltene este Jean Băileşteanu.

Găsim că în epică poţi fi povestitor sau constructor de lumi. Povestitorul este cel care cu farmec transformă din realitatea trăită într-o lume la marginea imaginarului. El face ca accentul pus pe relatarea unei istorii trăite să nu apară ca disonant. Povestitorul este autorul unor istorii, este prezentatorul unor realităţi în raport cu care are o rezonanţă existenţială. Constructorul de lumi este un creator de realităţi. Diegeza edificată de acesta este mai curând imaginată. Axioma este că limbajul nu permite o lume pur imaginară. Există un realism al literaturii fantastice (vezi Marin Beşteliu). Există un realism al încercării fictivului ca fictiv (vezi J. L. Borges). Reţinem chiar un realism al SF-ului, vezi I. Asimov.

Ca întreg,  epica românească este impregnată de biografic. Biograficul are preponderenţă în raport cu imaginarul. La noi, mari povestitori sunt Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. Constructori de lumi reale sunt Liviu Rebreanu şi Marin Preda. În literatura română nu există un J. L. Borges, un constructor de lumi pur imaginare. Prozatorul român este marcat mai mult sau mai puţin de biografic.

Jean Băileşteanu este un mare povestitor. Convenţia sub care scrie este că întâmplările relatate sunt în mare parte istorii trăite direct sau indirect. Pe această coordonată, Jean Băileşteanu este un Sadoveanu al Olteniei de sud. Pe o a doua coordonată: în background-ul epicii sale, se află întotdeauna o filosofie, o înţelepciune de viaţă. Tipologic vorbind, filosofia existenţială a eroilor lui Jean Băileşteanu este una în linia lui Albert Camus. Fundamentalmente, Jean Băileşteanu este un povestitor care gândeşte existenţa. Prin istoriile relatate meditează la sensul lumii. Înseşi istoriile prezentate dau semnificaţie vieţii. Eul narativ şi eul auctorial trăiesc prin eroul aflat în scena epică. Misiunea primară a naratorului este aceea de a obliga personajele să-şi facă timp să trăiască. Misiunea secundă constă în a le integra în istoria ce le impune acestora să trăiască viaţa pe care o au.

Rămânând atât de aproape de existenţă, de trăire de „istoria” personală, povestitorul Jean Băileşteanu poate fi numit istorisitor. Istorisirile lui au fond existenţial şi, pe alocuri, pot fi aduse în realitatea din care a pornit inspiraţia. Istorisirea este o povestire cu elemente de cronică.

Cu sensibilitate, cu echilibru, cu o accentuată conştiinţă existenţial-morală, Jean Băileşteanu istoriseşte întâmplări ce, uneori, se ridică la altitudinea unei mitologii locale, regionale a văii Desnăţuiului.

II. Această figură de istorisitor o identificăm şi în volumul Ultima înviere (Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2013) ce antologhează nuvele, schiţe şi povestiri publicate de-a lungul anilor.

Cea mai pronunţată inflexiune mitologică o prezintă nuvela „Pe Desnăţui”. Aici, un tânăr cere Domnului „îngăduinţa de a trăi”. Gestul său este apreciat. I se spune c㠄fără o nădejde nu poţi să-ţi rânduieşti viaţa” şi i se permite să plece în lume cu scopul de a merge să afle „de unde curge acest râu” (Desnăţuiul). În atingerea acestui scop, tânărul trăieşte ruşinea şi frica, trăieşte veselia şi tristeţea, parcurge condiţia de străin între oamenii unui sat de pe Desnăţui. Acestea sunt un fel de probe în „cunoaşterea pe care, zice el resemnat, trebuie s-o capăt”. Se îndrăgosteşte de o fată şi constată c㠄pe cât te arunci întru cunoaştere, cu atât ştii mai puţin”. Finalmente, se căsătoreşte cu fata şi au mulţi copii. Decizia tânărului conduce la întemeierea sfântă ca topos al satului de pe Desnăţui.

Cea mai valoroasă nuvelă a volumului şi una dintre cele mai valoroase din literatura română este „În drum spre casă”. Ea se constituie ca un lung monolog la miezul nopţii pe ploaie. Am zice că avem de a face cu un monolog hamletian de faţă cu sticla de ţuică. Ieşit beat dintr-o cârciumă închisă, ca toate celelalte înainte de miezul nopţii, Tatău se îndreaptă spre casă. Analizând posibilitatea ca soţia să nu-i dea voie să intre în casă şi posibilitatea de a sparge uşa, nu găseşte o soluţie acceptabilă. Trage concluzia că situaţia de incertitudine este urmarea faptului că lucrurile n-au fost cum le-a gândit el în trecut. Astfel se iveşte ideea că, dacă nu merge acasă, nu mai are unde să stea, adică este un om fără casă. Nemulţumirea faţă de soţie generează o a doua nemulţumire: adic㠄de ce să se închidă cârciumile aşa de devreme şi să mă duc acasă înainte de termen?”. Nici acasă, nici la cârciumă nu mai poate să mai bea. Mirat, descoperă că se află la poarta prietenului de-o viaţă, Iordache Plotoneru: „soarta, ea le orânduieşte pe toate”, îşi spune. Bate şi nu-i răspunde nimeni. În faţa porţii începe un bilanţ al propriei existenţe: nu a reuşit în viaţă, nu are copii, bănuieşte că soţia l-a înşelat chiar cu prietenul Iordache Plotoneru, nu are încredere în nimeni, are multe supărări pe care „nu le ştie nimeni”. Esenţialul, îşi spune el, este c㠄sunt bucuros că trăiesc… E frumoasă viaţa!”.

Rezultă că nu-şi găseşte locul între oameni, că este singur. În plus, reiese apoi că n-are  un prieten şi fug toţi de el, căci „nu poţi să-ţi ţii gura şi spui adevărul”. În sistemul său de valori, alături de adevăr intră şi libertatea: „Libertatea e bună, e cea mai de preţ”. Gândurile îl aduc la constatarea că adevăratul său prieten a fost calul: toţi ceilalţi l-au vândut. Raţionamentul său îi arată că se afl㠄la mare răscruce de drumuri” şi nu ştie încotro s-a apuce: „Doamne, nici nu ştiu încotro s-a apuc”.

Tatău este un om care-şi pune probleme şi se frământă să le rezolve. Convingerea sa este c㠄viaţa trebuie să ţi-o faci tu, nu s-o aştepţi de la alţii”. Concluzia sa memorabilă este următoarea: „M-am născut în pielea goală…, Ce mănânc, ce beau şi ce-mbrac e din câştig! Ce vrei mai mult?! Ce-i trebuie unui om mai mult?! Sunt fericit, Iordache! Sunt foarte fericit!... Toată viaţa am câştigat!”. La final, ca în romanul Procesul de Kafka, apar trei indivizi care „trăgeau de el ca de oaia moartă”, în timp ce el tot repet㠄Sunt fericit!”, „Ce fericit sunt!”.

După cum se ştie, omul camusian consideră că pentru a fi puternic trebuie să fii singur şi că aflat într-o situaţie absurdă, din care nu poate ieşi, nu-i rămân decât curajul şi revolta de a se considera fericit (vezi eseul „Mitul lui Sisif”). Tatău este un erou camusian.

Interesantă este şi nuvela ce dă titlul volumului. În „Ultima înviere” ni se istoriseşte povestea lui Paul Zărnescu. Proaspăt preot de ţară, acesta face slujbă şi permite îngroparea în cimitir a unui sinucigaş prin spânzurare. Este reclamat de cântăreţ. În ajunul Paştelui i se comunică la oraş decizia de răspopire. Merge spre casă unde va sluji pentru „ultima înviere”. Alături de el în maşină, oamenii vorbesc şi intră şi el în dialog cu ei. Din discuţii se desprind trei idei: a) c㠄totul se egalează în viaţ㔠şi de aceea „corect în viaţă este să nu înşeli pe nimeni”, b) c㠄Dumnezeu le iartă pe toate… Şi poate e păcat şi să n-aibă ce să-ţi ierte” şi c) că femeia dac㠄ai cuvinte, la iuţeală o domoleşti! N-ai cuvinte, mai bine stai dracu în banca ta, că, degeaba, doar te faci de râs”. Pe drum, Paul Zărnescu reflectă la slujbă, la faptul că are de săvârşit o înmormântare. Constată că este neputincios şi învins. Se ştie conştiincios, acceptă pedeapsa, dar nu poate lăsa satul fără slujba de înviere. Maşina se defectează şi porneşte spre sat pe o motocicletă. Împreună cu motociclistul îşi găseşte sfârşitul într-un loc marcat în mitologia locală lângă crucea lui moş Filip, fântânarul.

Camusian este şi Stan Chiorul din „Viforniţa căldurii”. El a fost lovit de Lică a lu’ Scriitoru la o nuntă şi şi-a pierdut ochiul. Apoi Lică a devenit amantul soţiei sale. Acum, după 20 de ani de chibzuială ajunge la concluzia că n-are altă cale, trebuie să-l omoare pe Lică: „e calea mea, alta n-am”, căci spune el, Lic㠄a trăit în locul meu”. Stă de vorbă cu Lică, îi spune că-l va ucide şi chiar încearcă s-a facă. Un cioban îi învederează că dacă voia să intre în regula „dinte pentru dinte” trebuia să fi recurs la răzbunare în urmă cu 20 de ani. Soţia îşi recunoaşte vinovăţia, dar argumentează că a ajuns amanta lui Lică pentru că l-a văzut pe el fără onoare. Stan era de părere că, dacă îl iertase atâţia ani pe Lică, fusese drept. Acum rezulta că greşise. Toţi i-o spun şi se simte singur şi neputincios. Camus spune că pentru a fi puternic trebuie să fii singur. Când eşti neputincios şi singur, viaţa este absurdă. Viaţa lui Stan Chiorul nu mai are niciun  sens: se sinucide.

Interesante sunt şi povestirile „Chimia cu Calvera” şi „Elevul Bălan”. Ele prind un alt ton al existenţei şi marchează borne în imaginarul vieţii de elev.

Remarcabile sunt şi povestiri precum: „Nunta lui Petre”, „Răsuflă pădurea”, „Căinţa” şi „Teama”.

III. Eroii lui Jean Băileşteanu gândesc: sunt măcinaţi, sunt frământaţi de gânduri. Acţiunile lor sunt fundamentate pe sentimente puternice şi puternic ancorate în idei bine chibzuite, chiar dacă uneori greşite. Sub fiecare sentiment stă un gând, o idee.

Volumul Ultima înviere ne arată un mare prozator, un mare istorisitor, având blândeţea stilistică a lui Sadoveanu şi acuitatea ideatică a lui Camus: sigur, păstrând proporţiile.

Nr. 05 / 2013
Nominalizările pentru premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2012

Versuri
de Gabriel Chifu

Comunicat cu privire la şedinţa Comitetului Director al USR

Aniversarea criticului
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (36)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Momente franceze
de Adrian Popescu

Sufletul febricitat spre implozie
de Gabriel Coşoveanu

O poezie a reflectării
de Paul Aretzu

Mic tratat existenţialist
de Geo Vasile

Teatrul lumii, lumea teatrului
de Ioan Lascu

Un istorisitor reflexiv
de Ştefan Vlăduţescu

Smoala şi îngerul
de Simona-Grazia Dima

Marile speranţe
de Daniela Firescu

Povestiri din comunism
de Gabriela Gheorghişor

Pre-electoralele Premiilor USR

Retrăirea prin «cântec»
de Florea Miu

Poezie
de Radu Cange

„OftalMOFTologia” lui Vasile Gogea
de Ioan Groşan

„Readucerea în atenţie a valorilor interbelice s-a făcut cu mari riscuri”
de Valeriu Râpeanu

Nacu
de Ion R. Popa

Receptarea poeziei nord-americane în literatura română: influențe şi afinităţi
de Gabriel Nedelea

Poeme
de Toma Grigorie

Vasile Fuiorea
de Cătălin Davidescu

Poeme
de Ion Maria

Poeme
de Doina Drăguţ

Vestita melancolie din deceniul al şaptelea cu nebănuite prelungiri
de Constantin M. Popa

D’Annunzio – simbolica focului
de Maria Tronea

Putea fi evitată experienţa comunistă?
de Ion Militaru

Premiul revistei Ramuri la „Festivalul Lucian Blaga“ - Sebeş-Alba, 2013
de Dragoş Niculescu

Parodie
de Lucian Perţa

Colocviul anual al Secţiei de Critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti - „Critica tânăr㠖 o nouă critică?”

Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, ediţia a XXXII-a, 14-16 iunie 2013, Botoşani

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Cărţi primite la redacţie:

Poeme
de Hans Magnus Enzensberger

© 2007 Revista Ramuri