Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Coliziuni discursive

        de Luminița CORNEANU

Volumul Conspirațiile imposibile (Cartea Românească, 2007), reprezentând debutul ca romancier al clujeanului Adrian Petrescu, este un hibrid de proză realistă și proză psihologică în care, sub pretextul unei povești de dragoste dintre protagonist, Adrian, și portugheza Carolina, se conturează o imagine „la rece” a României contemporane, așa cum se vede aceasta din redacția unui ziar de provincie. În ceea ce privește componenta realistă, frapează detașarea cu care Adrian Petrescu reușește un tablou vast și detaliat cu minuțiozitate, în același timp, căci e greu pentru cineva care scrie despre realitatea în care trăiește să nu încline fie spre registrul ironic, așa cum face Florin Lăzărescu în Trimisul nostru special, fie înspre cel grav, cum se întâmplă în piesele din volumul Teatrul uitat al lui Liviu Ioan Stoiciu. Menținerea în echilibru, o probă foarte grea pe care tânărul scriitor o trece cu brio, o putem lua drept un pariu cu sine al autorului, de vreme ce acesta riscă să-și înceapă romanul într-o manieră strident balzaciană, atrăgând astfel atenția asupra formulei: „Într-o seară liniștită de vară, aproape de sfârșitul anului universitar, un tânăr de 24 de ani se strecura prin mulțimea de studenți care așteptau să intre la cursuri în fața Facultății de Arheologie.” „Răceala” acestui realism surprinzător și – am fi crezut – desuet în zilele noastre este compensată de dimensiunea cealaltă, psihologică, prin care autorul dezvăluie cele mai ascunse gânduri ale personajelor, frământările și revoltele lor mocnite, care-i transformă pe toți în cele din urmă în niște ființe schizoide și în niște perdanți, tocmai pentru că nu reușesc să comunice onest, să spună ce cred cu adevărat, să fie sinceri cu sine.

Planurile acțiunii sunt multiple și întretăiate: Adrian și Carolina își povestesc unul altuia evenimente importante din viața lor – relația lui Adrian cu Laura, fosta iubită, aventurile lui Porfirio, tatăl Carolinei, intrat într-o sectă criminală, viața de ziarist a lui Adrian la ziarul local Adevărul nou, intrigile de redacție, relația redactorului-șef cu un senator omnipotent pe plan local. Poveștile se completează, șerpuiesc una pe lângă cealaltă, se intersectează: felii de viață nude, comentate din off de personaje, în special de Adrian. Avem astfel în față două realități: pe de o parte, evenimentele și replicile personajelor, relatate de un narator obiectiv, și pe de alta, gândurile lor, inserate cu italice în corpul poveștii propriu-zise. De aici rezultă o veritabilă coliziune între acțiunile exterioare și resorturile intime ale eroilor, cu implicații amar-tragice.

Adrian Petrescu își începe romanul strecurând un mic truc: după ce petrecuse un an împreună cu Carolina, care venise în România cu o bursă de studii, la plecarea acesteia, Adrian (personajul) îi dăruiește un jurnal, care înțelegem că va fi o parte importantă din materia romanului pe care-l avem în față. Aventurile sale la redacție, alături de colegi congeneri și un șef care avusese experiența gazetăriei sub comunism, dar care învățase repede ce gen de subiecte vând un ziar, iubirea platonică dintre el și Laura și relația sexuală cu Angela, mama Laurei, subiectele fierbinți publicate de ziar, toate cu o componentă sexuală notabilă, indiferent că e vorba de confesiunea unui mecanic de locomotivă care crede că îi făcuse vrăji o amantă sau de relatarea unui polițist care participase la arestarea unor yoghini la Vama Veche, toate sunt evenimente și situații ce se pretează la speculații psihologice, iar în cartea lui Adrian Petrescu se pare că nimeni nu pierde ocazia de a-i privi pe ceilalți ca pe niște subiecți de laborator, analizându-le comportamentul cu lupa. Deși sunt adesea în dezacord cu ceea ce văd, deși îi judecă de multe ori aspru pe colegi, prieteni sau chiar partenerii de cuplu, nici unul nu pare dispus să-și spargă carapacea pentru a încerca să îndrepte cu ceva lucrurile. Plăcerea egoistă a comentariului – în fapt, simptom al unui generalizat complex de superioritate – bombardează fiecare personaj, fiecare acțiune, punându-le în lumini diferite, în funcție de ochiul care privește și mintea care evaluează.

De fapt, în această găselniță tehnică, ce sună mai bine teoretic decât în practică, stă partea cea mai sensibilă a romanului: fragmentarea excesivă a dialogurilor le distruge acestora coerența, le face greu, dacă nu imposibil de urmărit, astfel încât, citind, adesea te vezi obligat să revii cu o pagină în urmă ca să-ți amintești ce se întâmpla sau despre ce se vorbea cu voce tare, înainte ca personajul să fi fost cuprins de febra meditativă. Astfel, ceea ce ar fi trebuit să fie o polifonie inteligent contrapunctată degenerează de multe ori într-o gălăgie dezarticulată și obositoare care nu subminează numai personajele (deducem că aici bate strategia autorului), ci și pofta cititorului de a continua lectura.

Rămâne notabilă capacitatea lui Adrian Petrescu de a face față unei formule literare alese, partea realistă a romanului său fiind una cu atât mai dură cu cât se abține de la evaluări, prezentând lucrurile rece și fidel, ca o oglindă de-a lungul unui drum. Am risca un clișeu critic dacă am spune că în romanul său de 480 de pagini zace un roman bun de 300; poate o soluție mai bună, pe viitor, pentru Adrian Petrescu, ar fi separarea apelor, realismul de o parte și psihologismul de alta. Important, în cele din urmă, pentru un scriitor, nu este neapărat să inventeze noi rețete literare, cât să le utilizeze într-o manieră proaspătă și personală pe cele pe care le stăpânește, astfel încât să ajungă la cititor cu o poveste care să-l țină cu cartea în mână până la ultima pagină.

© 2007 Revista Ramuri