Premiul revistei Ramuri la „Festivalul Lucian Blaga“ - Sebeş-Alba, 2013

DISPARIŢIA IERNII

Copiii rîd şi parcă dănţuie,

Cu o mînă ascunsă la spate, pe seceri.

Şi, ca într-o joacă, rîzînd, - harşt -

Dintr-o dată retează nasul părinţilor;

Plesneşte sîngele, dar nu înroşeşte zăpada,

Ci intră-napoi în pămînt.

De-aia se crapă pămîntul, altfel

Şi-ar face copiii lunecuş pe sîngele părinţilor.

Bucurîndu-se ca de-o minune,

Cei mici le-aşază nas nou:

Din morcovi de hîrtie şi cîlţi,

Prins cu zgîrci, pe sub plete.

Cei mari zac în genunchi –

Ştiu că acum vor da să plece

Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi

În locul ochilor,

Înşurubîndu-le-n găvanele calde.

Dar nici nu apucă să ştie;

Se mai văd o clipă-n oglindă,

De pe vîrful secerii azvîrlită pe jos,

Pînă vederile prind caimac de frig

Pe lumină.

Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii!

Cu bucăţi de pămînt vor să-l facă,

Dezlegate în apă fierbinte,

Lipite cu bulgări pe trupul celor care

I-au învăţat basmul unei materii

Misterioase şi albe,

Din care se clădeau oameni frumoşi.

Şi-atunci lipesc, copiii, şi ridică oameni

Peste oameni,

Din pămînt înmuiat, peste forma

Bicisnică a tiparului;

Ei – cei văduviţi de poveste, ispăşind

Culmea păcatului, iarnă de iarnă

Mai siguri pe ceea ce fac,

Nemaiizbăvindu-se parcă nicicînd.

Ei – capăt de drum al stirpei –

Copiii, feciorii, bărbaţii condamnaţi

La uscăciune şi boală,

La ierni deşertice, anunţînd foamea

Şi pîrjolul şi jupuirea de vii;

Tot aruncă cu bulgări pe umerii

Şi faţa şi braţele unui neam întreg

Şi-şi îngroapă bătrînii,

Obligîndu-i să se nască din nou,

Să-i renască şi pe ei

Din burta de leac a făgăduinţei.

De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi,

Ca la rugăciune, parcă ologiţi;

Corpuri pe jumătate – înţepenite

Şi descărnate; cum se joacă şi-aleargă

Cei mici, de-ar da din grabă peste ei,

I-ar sfărîma negreşit,

Ca pe nişte Oameni de zapadă, în trei:

Bulgărele mic – primul; cel de mijloc –

Al doilea; iar cel mare – baza matriceală

A ruşinii, linotipul organic uns

Pe la-mbinări cu dulceaţă – ultimul,

Fiindcă nu e legat de raţiune,

Ci de nevoie.

În fiecare iarnă, copiii se joacă de-a iarna,

Iar pe cei rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii,

Apucîndu-i de dedesubt.

Anchilozaţi, aproape umbre, se lasă

Traşi părinţii-n sănii de copii;

Le mai cade mîna, mătură pămîntul,

Şi parcă un bulgăre de apă

Se strînge, singur, în palma lor.

SENTIMENT FINAL

Crepusculul acesta mă prinde mut şi trist,

prin venele durerii mai trece-un pic de miere,

am să te reconstitui, atît cît mai exist,

din tot ce-a fost visare, din tot ce-a fost cădere.

Ţi-am răcorit deşertul din oaza unei vieţi,

noi împreună-n umbră am luminat misterul,

doi vînători în faţa, mereu, propriei săgeţi,

tot alergînd bezmetic, tot evitîndu-şi fierul.

Vom fi de-acuma slobozi ca doi ocnaşi de rînd,

eliberaţi pe viaţă, în plin oraş, în zeghe,

hălăduind abulic pe nişte străzi, visînd

pierdutele detenţii, cu sare, rost şi veghe.

Vom fi bătrîni, uitato, bătrîni şi exilaţi

la-celaşi ţărm sălbatic al mării euxine,

pe care-l populează mereu nevinovaţi

ce mor privind cum valul sparge de mal destine.

Te-am spovedit metodic, te-am ars cumplit pe rug,

tocmindu-mi îngeri proaspeţi la carul suferinţei,

tăiam profund în carne cu lame reci de plug,

să las izvor de sînge la candela credinţei.

Tu produceai cadavre în acest timp, steril,

gîndind la purgatoriul unei iubiri solemne;

rămas ca sfînt pe lume, dezamorsam trotil

în zăcămîntul vieţii şi-al existenţei demne.

Dormeam plutind pe ape, cu păsări mari pe noi,

chemam vizitatorii celeşti în fapt de seară –

doar amintiri rămase ca în fîntîni noroi,

cînd trenuri părăsite trec secetos prin gară…

Predispoziţia la taină

Să mă condamn în turnuri de moschei

la tras de limbă clopote-ortodoxe,

în timp ce-n gări sordide se tund chei

şi restanţieri se-mbată trist prin boxe.

Să m-angajez la îngeri blonzi şi bruni

pe post de recuperator de soartă,

cînd pentru nunţi găseşti doar popi bătrîni

şi cîinii disperării-mi bat la poartă.

Dar vechiul gol tot scurmă ilicit

şi-n suflet parcă port găleţi cu smoală,

de-o viaţă tot încerc să ies din mit,

dar anticii regizori se răscoală.

Şi-atunci, mă plimb escamotînd dureri,

ca un episcop într-o ocnă rece,

purtîndu-şi facla marii lui tăceri

prin spaţiile pustii prin care trece.

Dar nu visez decît un hoit suav,

tu nu-mi mai eşti pe mintea mea stăpînă –

amfibiu timp, căzînd în scîncet grav,

ca organistul beat ce dă din mînă.

Pe sub pămînt boierii merg la trap

spre sindrofii,-n conace în ruină,

dar servitori tot intră-ntr-un dulap

şi ies în alte timpuri, fără vină.

Mai cade din poveste cîte-un lord,

din anotimpuri cresc poteci de umbră,

acolo, sus, în far, bate-al meu cord,

rămas fără de mine-n noaptea sumbră.

Şi peste toate umblă Dumnezeu,

papucii lui de pînză urlă-n stele,

doar, singuri, ei, arhanghelii de seu,

mai fumegă la gîndul tainei mele.