Poeme

În româneşte de Ioan EVU şi Theresia HAAS

FARFURIA DE TABLĂ

Despre sărăcie s-a spus totul.

Că e îndărătnică, rezistentă, contagioasă.

Că nu interesează pe nimeni,

în afară de cei săraci. Că e enervantă.

Atât de harnică, încât nu-i mai rămâne timp

să se plângă de plictiseală.

Ea e ca mocirla. Acolo,

unde trăiesc cei de joasă speţă, este şi ea,

incomodează, molipseşte, duhneşte.

Se remarcă prin omniprezenţă.

E asemenea veşniciei.

Atribute dumnezeieşti. Milostivii,

sfinţii o caută, călugări

şi măicuţe s-au logodit cu ea.

Oamenii fug de sărăcie

toată viaţa, dar ea îi ajunge,

cu farfuria ei de tablă în mână,

solemnă, de neînduplecat,

la colţul următor.

DIVORŢUL

La început a fost doar o vagă tresărire a pielii – 

„Cum crezi tu” –, acolo unde carnea-i mai                                                întunecoasă.

„Ce-i cu tine?” – Nimic. Vise tulburi

despre îmbrăţişări, dar ce straniu ce slab

îţi pare celălalt în dimineaţa ce vine.

Certuri stridente. „Atunci în Roma”– 

Despre asta nu i-am vorbit nimănui. – Pauză.

Bătăi de inimă precipitate, ciudat, un fel de ură. – 

„Nu despre asta-i vorba.” Aceleaşi fraze.

Fără-ndoială, de-acum încolo totul e fals.

Clară şi nemişcată, ca o fotografie de paşaport,

această persoană necunoscută

ce stă la masă cu tine

cu paharul de ceai în faţă, cu ochii ficşi.

În zadar în zadar în zadar:

litanii în creier, o uşoară greaţă.

Sfârşitul reproşurilor. Treptat încăperea

se umple până la tavan cu vinovăţie.

Vocea acuzatoare pare străină, numai pantofii

ce cad cu zgomot pe podea, pantofii lipsesc.

Data viitoare, într-un restaurant gol, gesturi lente,

firimituri de pâine, se vorbeşte despre bani,

râzând. Desertul are gust de metal.

Doi străini. Raţiune absurdă.

„Nu-i chiar atât de rău”. Dar noaptea

dorinţa de răzbunare, încleştarea mută, fără                                               nume,

doi avocaţi scheletici, doi raci mari în apă.

Apoi extenuarea. Încet se scorojeşte totul.

O nouă tutungerie, o nouă adresă.

Paria, repus în drepturi depline.

Umbrele se destramă. Acestea sunt actele.

Aceasta e legătura de chei. Aceasta e cicatricea.

DESPRE  DIFICULTĂŢILE REEDUCĂRII

Simple minunate

toate marile planuri:

timpul de aur

Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ

moartea statului.

Foarte convingător.

Numai de n-ar fi oamenii!

Oricând şi oriunde oamenii incomodează.

Oamenii încurcă totul.

Când e vorba despre eliberarea umanităţii

ei dau fuga la frizer.

În loc să mărşăluiască în prima linie

ei spun: acum ar fi bună o bere.

În loc să lupte pentru o cauză dreaptă

se războiesc cu varicele şi pojarul.

În momentul decisiv

caută o cutie poştală sau un pat.

Cu puţin înainte de noul mileniu

ei fierb scutece.

Oamenii ratează absolut tot

cu ei nu poţi întemeia nici un măcar un singur                                           stat.

Valorează cât un sac de purici.

Scepticism de mic burghez!

Idioţi ai consumului!

Rămăşiţe ale trecutului!

Dar n-ai cum să-i omori pe toţi!

N-ai timp să-i tot lămureşti!

Da dacă n-ar fi oamenii

lucrurile ar arăta cu totul altfel.

Da daca n-ar fi oamenii

atunci toate ar merge ca pe roate.

Da dacă oamenii nu ar fi

da atunci!

(Atunci nici eu n-aş mai încurca pe nimeni)

VEŞNICA ARMONIE

Acest ceva, care cade

din cerul întunecat, uşor,

uniform, fără zgomot,

neîncetat, dansând, se aşază

pretutindeni, fără grabă, pe tot

ce are colţuri, bloc turn, cutie poştala, sicriu.

Tot ce era colţuros se va

rotunji, zidurile se ridică agale,

urma pantofilor

dispare, se scufundă, blând,

lopata intră adânc,

încet, încet, tot ce era

numerotat, strident, distinct,

se îngeamănă, ţigla casei,

capete se înalţă, sucombă,

duritatea macazului,

dispar diferenţele, jos, sus,

teren plan, accidentat, rău, bun.

Cu săptămâni, zile, minute în urmă,

dealul era un bordel, o cocioabă,

un plug de zăpadă. Chiar timpul

devine o vată. Când şi când

încă o giruetă, o antenă.

La orizont o movilă

neclară, înghiţită de ninsoare,

trebuie sa fie Matterhorn, sau

Aratat. Războiul dispare

în pace, desăvârşit şi alb.

Totul e neted ca zăpada,

doar zăpada nu. Fiecare cristal,

în parte, diferit de

alt cristal. E de ajuns

doar o privire prin microscop,

păcat microscopul a dispărut,

microscopul, şi ochiul

întunecat de zăpadă.

CASA IZOLATĂ

Când mă trezesc

casa tace.

Doar păsările fac larmă.

Privesc pe fereastră

nimeni. Pe aici

nu trece nici o stradă.

Nimic nu leagă

cerul de pământ.

Împăcat stă întins cel viu

sub secure.

Eu pun apa la fiert.

Îmi tai pâinea.

Apăs precipitat

butonul roşu

al tranzistorului minuscul.

„Criza caribică... spală mai alb

şi mai alb şi mai alb...

gata pregătit de acţiune... Treapta trei...

That’s the way I love you...

Acţiunile bursei au crescut surprinzător.

Eu nu iau securea.

Nu sparg aparatul.

Vocea spaimei

mă linişteşte, îmi spune:

Suntem încă vii.

Casa tace.

Eu nu ştiu să pun capcane

nu ştiu sa fac un topor de cremene

acum când ultimul tăiş e şi el ruginit.

DESENAREA UMBREI

Desenez zăpada.

Desenez cu încăpăţânare

desenez vertical

cu o pensulă mare

pe pagina albă

zăpada.

Desenez pământul.

Desenez umbra

pământului, noaptea.

Nu dorm.

Noaptea întreagă desenez.

Ninsoarea cade

vertical, cu încăpăţânare,

pe tot ce desenez.

O umbră mare

cade

pe umbra desenului meu.

În această umbră

desenez eu

cu pensula cea mare

a nopţii

cu îndârjire

umbra mea cea măruntă.