Pagini de jurnal (37)

Oameni care te indispun prin aroganţă, ipocrizie, inconsecvenţă. Nu-i poţi ocoli totdeauna. Îţi aţin calea chiar cînd nu te aştepţi, după ce i-ai creditat adesea, înainte de a-i cunoaşte mai bine, cu o calitate pe care o dezmint. Modul în care acţionează prezenţa lor e insidios. Te mîhnesc, te irită, te dezgustă în acel spaţiu al intimităţii ce realizează legătura ta cu lumea, spaţiu în care îţi percepi eul ca făcînd parte din lume. Înstrăinîndu-te astfel de lume, te fac să te înstrăinezi de tine însuţi.

*

E atît de mincinos încît şi-atunci cînd îl întrebi cît e ora, poţi fi sigur că-ţi va da dinadins un răspuns anapoda.

*

Eros. Locuiam odinioară într-un oraş în care mi-a fost dat a-l trăi cu cea mai mare intensitate. Reamintindu-mi acum acei ani, îmi dau seama că, bizar, nu fiinţa ce mi l-a inspirat îl simboliza în cel mai înalt grad, ci peisajul: clădirile, străzile, podurile, rîul, orizontul. Absenţa ei intermitentă se convertea într-o simbolistică a aşteptării ce distila emoţia, o intensifica. Proiectată pe ziduri, pe arbori, pe cer, devenea un soi de viziune a posibilului. Nu contactul trupesc juca rolul principal, ci ambianţa capabilă a o transfigura spontan în pulsaţii ale amintirii şi, în aceeaşi mişcare, ale speranţei. Proust definea undeva iubirea drept „spaţiul şi timpul făcute sensibile inimii”.

*

Provocat la o întîlnire cu publicul să vorbească despre evoluţia sa, Borges a spus: „M-am născut genial şi am devenit Borges”.

*

„Sînt toţi deopotrivă de şireţi, dar nu mai mult, astfel că, la încheierea socotelilor, şiretenia aceasta nu le serveşte la nimic”  (Jules Renard).

*

O pereche antitetică: un snob şi un dandy. Cel dintîi năzuieşte la o nobleţe pe care n-o are, drept care se prosternează în faţa modei (francezii au un termen: l’engouement), fără a realiza că, ţintind superioritatea, nu e decît slugarnic. Suferă de-o mediocritate pe care se sileşte din răsputeri a o masca, dar pe care, în fapt, o adînceşte prin postura ancilară. Tipul de dandy, în schimb, după spusa lui Baudelaire, e „un erou care suferă de nobleţe”. E captivul unui simţămînt de superioritate, echivalent cu o temniţă prin autocontemplare. Nu se poate nici autodepăşi, nu concepe nici  a descinde în mediul vulgului (id est în restul lumii). Sau, cum continuă poetul francez, e „cel ce trebuie să aspire veşnic să fie sublim şi trăieşte şi doarme în faţa oglinzii”. În fond, atît snobul cît şi dandy-ul sînt legaţi printr-un cult al artificiului. La primul e un artificiu al mişcării (devenirii) imposibile, la cel de-al doilea un artificiu al pasivităţii (perfecţiunii) imposibile.

*

 „Am fost educaţi să înţelegem prin religie o anumită imagine exactă a lui Dumnezeu şi a legii Lui, de aceea nu acceptăm un Dumnezeu neînţeles, dar cert, nici poruncile lui care nu sînt scrise în cărţi, ci în inimile noastre. Dar numai în acest Dumnezeu de neînţeles şi în poruncile Lui scrise în inimile noastre se află de fapt religia, singura religie adevărată”  (Tolstoi).

*

„Epistolele lui Ioan neagă orice altă reprezentare a lui Dumnezeu în afară de iubire, în afară de principiul iubirii a cărui conştiinţă o are fiecare om în sinea lui. Nu avem cui şi ce să cerem. Putem doar trăi sau nu în iubire. Cînd nu există un alt Dumnezeu în afară de iubire, atunci vrei, nu vrei, slujeşti iubirii, dacă ai simţit insuficienţa vieţii pentru sine şi nevoia de-a comunica cu ceea ce e superior, cu întreaga lume. Această credinţă e necesară. E necesară pentru că e singura posibilă. Iar credinţa asta e durabilă fiindcă tot ce e în plus a fost înlăturat şi se întemeiază pe ce ştie fiecare om cu mintea şi inima lui. Rugăciunea în această credinţă nu se adresează cuiva pentru a cere ceva: ajută-mă, miluieşte-mă, ci spune doar:  ştiu că Tu eşti iubire.  Vreau să trăiesc în Tine”  (Tolstoi).

*

Ficţiuni care cad pradă altor ficţiuni, aidoma puilor devoraţi de animale din aceeaşi specie.

*

Mă gîndesc la lucrurile mărunte ce, în modestia lor, pot surprinde mai lesne reflexele esenţelor decît cele pretenţioase care cred că deja sînt înrudite cu esenţele.  Vezi infatuarea acelor predicatori convinşi că, orice ar face,  „se au bine” cu Dumnezeu.

*

Singurătatea e oricum un act de sinceritate.

*

N. Manolescu şi, dacă nu greşesc, Livius Ciocârlie au scris despre incredibilele aventuri ale pierderii şi regăsirii unei cărţi în odaia de lucru a scriitorului. Aş putea depune şi eu mărturii în acest sens. O carte poate să dispară în cîteva clipe din preajma ta şi toate stăruinţele tale, prelungite, enervate, exasperate, de-a da de urma ei rămîn zadarnice. Reconstituirea mişcărilor, logica pe care o poţi extrage din aranjarea obiectelor etc., nu-ţi slujesc la nimic. Dacă ai o dispoziţie „prozaică”, te gîndeşti la un număr de iluzionism care s-a petrecut spontan, ca un soi de performanţă a hazardului care vrea să rîdă de tine. Dacă umoarea ta e mai elevată, cutezi să presupui un mic miracol. De ce tocmai o carte pe care o doreşti (căci de regulă nu e vorba de vreo tipăritură anostă, dintre cele cu care condeierii de duzină ţin să te-ncarce) să-ţi facă o asemenea figură? O carte sau un manipulator secret al ei, al tău, care, procedînd astfel, îţi pune nervii la încercare, îţi strică o bună parte din zi. Nu cumva e un act de magie menit a-ţi atrage discret atenţia că pot urma şi alte dispariţii mai înfricoşătoare? Sau să fie doar o pregătire dezagreabilă a surprizei cînd se întîmplă să regăseşti volumul cu pricina? Să-l regăseşti cu totul întîmplător, după ce îţi luaseşi gîndul de a mai da de el? Încerci, desigur, o bucurie, dar aceasta e ştirbită, ofensată de amintirea păţaniei prin care cartea fugea de tine ca un creditor falit, ca o femeie năzuroasă. Jocul de acest tip cu cartea: un divertisment al cuiva pe seama oboselii, înceţoşării, slăbiciunii noastre, care pesemne îl amuză, stîrnind poate, în sferele oculte, un ropot de apaluze.

*

„Dacă virtuţii îi iei libertatea, i-ai luat esenţa”  (Origene).

*

A. E. e cuprins astăzi de-o dispoziţie mizantropică: „Femeile pot avea exclusiv trei feluri de raporturi cu bărbatul. Fie îl recunosc drept stăpîn şi îi fac voile, fie îl supun ca pe-un sclav, fie îl tratează ca pe un naiv (dacă vrei, ageamiu, fraier, mangafa etc.)”. Deci, întreb eu, tot ca pe un sclav? „Nu tocmai, căci subordonarea unui sclav poate fi privită cu toată seriozitatea, pe cînd naivul e dispreţuit, fie şi prin amuzamentul pe care-l poate inspira. Vai de pielea lui cînd acest amuzament e împins pînă la bătaia de joc!”. 

*

Kafka detesta dadaismul: „Un defect fizic”, întrucît, în practica lui, „spiritul are coloana vertebrală retezată”. Absurdul său avea osatura logică a expunerii, era încă protocolar.

*

Iubirea ca o introducere a unei morţi interiorizate, a unei morţi meritate.

*

„Nu-ţi chinui inima că în anumite momente din trecut nu ai luat hotărîri, nu ai făcut alţi paşi, care te-ar fi dus în viaţă pe un drum mai bun. Orice pas făcut, orice hotărîre luată nu puteau să fie altfel, pentru că orice vorbă a ta, orice act al tău stau faţă în faţă cu întreaga ta fiinţă fizică şi morală ca rezultatul unei operaţii de cifre faţă de cifrele operate, ca un compus chimic faţă cu elementele care-l alcătuiesc. A regreta că n-ai făptuit astfel, este ca şi cum rezultatul hidrogenului şi oxigenului ar regreta că nu-i aur, suma lui doi plus doi că nu-i zece” (G. Ibrăileanu).

*

  Filmele pe care le văd în ultimul timp pe micul ecran sînt în marea lor majoritate proaste. Mă atrage cîteodată exclusiv începutul lor, cînd apariţia unor personaje, a unui peisaj, primele episoade ale unei acţiuni etc. îmi pot trezi speranţa unei calităţi pe care, vai, secvenţele ulterioare nu o confirmă. Dar mai e şi o situaţie aparte. Osteneala de la sfîrşitul zilei de lucru, blazarea mă fac uneori, „contaminat” cum mă aflu de puzderia de pelicule mediocre, să nu fiu suficient de atent la unele aspecte totuşi demne de atenţie ale unui film la care ajung să mă gîndesc a doua zi, „pe trezie” şi chiar şi în zilele următoare. Cu încetul, figuri omeneşti, conexiuni, sensuri mi se recompun în cap fără să vreau, stăruitor. Ceea ce mi se înfăţişa la prima vedere fad, plicticos, îmi stîrneşte un anume interes. Îmi vine în minte un pasaj din Paradisurile artificiale ale lui Baudelaire. Acolo autorul vorbeşte despre tinerii „novici” în ale drogului, care, începînd să-l inhaleze, au impresia că nimic deosebit nu se petrece cu ei. Îşi exprimă dezamăgirea, spre hazul celor mai experimentaţi în materie. Efectul se instalează subtil, după o „introducere” ce poate deruta…

*

„Folosul virtuţii e atît de săritor în ochi, încît ticăloşii o practică din interes” (Vauvenargues). Şi nu e acesta un cîştig, fie şi de rang second, al virtuţii? Simulacrul care, excedat de sine, sare-n ajutorul bunului simţ…

*

Împrejurare fabuloasă: uneori interesul unui literator avînd natura tipului interesat se revarsă peste marginile elementarei prudenţe, devenind… nemărginit.

*

„Ce e mult strică” ar trebui să ştie şi copiii, dar n-o ştiu, iată, nici vîrstnicii. O scriitoare de vîrsta mea, pe care n-o văzusem de peste cinci decenii, îmi solicită o prefaţă. Mai vrea schimbări în textul ce i l-am înfăţişat. Apoi doreşte o lansare de carte pe care izbutesc a o organiza într-un moment fast, în prezenţa cîtorva scriitori de la „centru”, ba şi a unora din străinătate. I-am difuzat opul în rîndul mai multor critici, persuadîndu-l pe unul din ei, „persoană importantă”, să-l comenteze. I-am publicat un ciclu de versuri în Acolada. Şi ce mai face, mă rog, poetesa? Pofteşte să-i mai scriu, tot eu, nefericitul care i-am făcut prefaţa, şi o… cronică literară la acelaşi volum. Hélas!

*

Aroganţa împinge nu o dată spre pedanterie. O formă a pedanteriei poate fi şi tonul sfătos, „formativ”, care elimină spiritualitatea (inefabilă), jocul (dezarmat), forme ale spontaneităţii, în favoarea unui didacticism perpetuu, chiar dacă stilistic întrucîtva disimulat. Aşa scrie, mai cu seamă în ultima vreme, G. Liiceanu. Nu fără noimă, acesta adnotează astfel starea de spirit pe care a avut-o după ce Noica i-a citit ultima pagină din Devenirea întru fiinţă: „Aveam pe ce să mă salt pentru a privi de sus. Am devenit mai arogant”. Foarte plauzibil. Numai că… Pe cînd Andrei Pleşu, cînd îşi compune textele, într-o ţinută frazeologică la patru ace, pare a se scruta în oglindă, G. Liiceanu are aerul a se adresa, cu o mină încruntată,  unei săli de învăţăcei, cu intenţii instructiv-coercitive.

*

Surprinzător şi nu tocmai în avantajul d-sale, G. Liiceanu se exprimă uneori aidoma unei concičrge: „De cîte ori văd o fată care e leită taică-său, mi-e imposibil să nu-mi imaginez că într-o bună zi, aflîndu-se în pat, soţul ei va străvedea în chipul de lîngă el pe cel al tatălui-socru”. Parcă Noica n-ar fi scris aşa ceva…

*

„Există oameni care au o bibliotecă aşa cum eunucii au un harem” (V.  Hugo).

*

Te poţi socoti învins de viaţă nu atunci cînd nu mai poţi pierde nimic, ci atunci cînd nu mai poţi transforma nimic. A transforma, o încercare, nu de puţine ori disperată, de-a exceda efemerul.

*

Cercetătorii afirmă că un cîine poate reţine cca. 200 de cuvinte. E apt de o conversaţie!

*

„Mi se pare normal ca astăzi, după căderea regimului comunist, locul activiştilor de partid să fie luat de avocaţi” (Florin Constantin Pavlovici).

*

„În drum spre lagărul propriu-zis, aflat la cîţiva kilometri distanţă, un puşcăriaş mai vechi, inspirat probabil de trilurile matinale, mi-a povestit o mică întîmplare de la procesul lui Istrate Micescu, marele avocat interbelic. Cum celebrul jurist refuza să colaboreze cu noul regim de democraţie populară, partidul şi guvernul l-au arestat. Aşa cum şi merită un prizonier de conştiinţă, el a fost judecat de un tribunal militar. Cine, dacă nu armata ar avea dreptul să se ocupe de opiniile civililor? În ultimul cuvînt, în loc să-şi ceară iertare pentru vinovata sa inaderenţă la comunism, Istrate Micescu a imaginat o fabulă:  Privighetoarea şi cioara. Aceste două înaripate nu se înţelegeau nicicum în privinţa propriului lor cîntec. Fiecare pretindea că al ei e mai frumos. Conflictul luase proporţii şi atunci leul a hotărît o întrecere publică. Păsării care pierdea, urma să i se scoată ochii. Regele animalelor a numit ca judecător porcul. Acesta le-a cerut impricinatelor să-şi pledeze cauza prin cîntec. A cîntat privighetoarea, a cîrîit cioara, porcul a ascultat şi a dat sentinţa: cîştigătoare, cioara. Privighetorii i s-au scos ochii. «Nu îmi pare rău că a cîştigat cioara, a zis privighetoarea, nu îmi pare rău că mi-au scos ochii, îmi pare rău că m-a judecat porcul». Spre gloria şi onoarea înalţilor magistraţi militari, lui Istrate Micescu nu i-au scos ochii. L-au condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică” (Florin Constantin Pavlovici).

*

X este, dacă vreţi, zeul, însă în niciun caz Dumnezeul criticii. Nu e de ajuns?

*

Vine un moment cînd ai vrea să scrii ca alţii, dar nu mai poţi. Derută, oboseală, ciudă, dar te regăseşti în propria-ţi albie.

*

 Între artă şi viaţă, un joc de-a v-aţi ascunselea.

*

„Adesea facem binele pentru a săvîrşi fără a fi pedepsiţi răul” (La Rochefoucauld).

*

Mă bucur mai mult atunci cînd dobîndesc prietenia unui animal decît pe cea a unui om, i-am mărturisit recent lui A. E.. Spre mirarea mea, de astădată cinicul meu amic a rămas doar îngîndurat.

*

O replică stranie, dacă se poate spune astfel, pe care preşedintele Kennedy a dat-o, avant la lettre, unui faimos slogan al Pieţii Universităţii de la noi. Era în 1962, în timpul crizei rachetelor din Cuba. Preşedintele SUA i-a declarat atunci tinerei sale amante, Mimi Alford, după cum relatează aceasta, azi aproape septuagenară, în cartea sa A fost odată un secret: „Aş prefera ca fiii mei să fie mai degrabă comunişti decît morţi”. De!

*

Substratul sacru al oricărui sacrificiu: sacer facio= a face ceva sacru.

*

„Ceea ce numesc neguţătorii victorie era nedemn de tine; măreţia ta a fost că nu ţi-ai recunoscut niciodată înfrîngerea” (Unamuno).

*

A contesta un contemporan covîrşit de glorie poate foarte bine însemna o augmentare a gloriei sale. Vai, însă nu neapărat şi o garanţie a viitorului acestei glorii.

*

Condiţie: trebuie să fii totdeauna ceva mai profund decît reuşeşti să pari.

*

Nepreţuit e puţinul, căci nu există un mijloc mai bun decît acesta pentru a produce mirajul Întregului.

*

Răsfoind un album Turner, îmi vine în minte o vorbă nimerită a lui Constable, care spune că acesta  se slujeşte de un abur colorat. De cîte ori şi poetul în mîzgălelile lui!

*

     „De cele mai multe ori continuăm să ne dăm osteneala şi să sperăm cîtva timp. Dar fericirea nu poate niciodată avea loc. Dacă împrejurările pot fi învinse, natura transpune lupta dinafară înăuntru şi mijloceşte inimii noastre să se schimbe întrucîtva, puţin cîte puţin, ca să dorească altceva decît ceea ce va să posede. Iar dacă peripeţia s-a desfăşurat atît de repede încît inima noastră n-a avut timpul să se schimbe, natura nu pierde din această pricină nădejdea de a ne învinge într-un chip mai zăbavnic, este adevărat, mai subtil. Dar tot atît de eficace. Atunci posesiunea fericirii ne este răpită tocmai în ultima clipă, sau mai degrabă natura, printr-un şiretlic drăcesc, însărcinează tocmai această posesiune să distrugă fericirea. Nereuşind în tot ce era de domeniul faptelor şi al vieţii, natura crează o ultimă posibilitate, aceea psihologică a fericirii. Fenomenul fericirii nu se produce sau dă naştere unor reacţiuni din cele mai amare” (Proust).

*

X trădează la ceea ce n-a aderat. Se leagă de ceea ce nu posedă. Vrea să pară josnic, dar nu izbuteşte nici măcar atît.

*

Uneori banalitatea te înjoseşte, te descalifică. Alteori te aduce la liman, abstrăgîndu-te din tine însuţi. Şi anume cînd, săvîrşind o greşeală, intri într-o complicaţie a explicării ei (faţă de Celălalt, faţă de tine însuţi), cînd ţi se zice (îţi zici) ceva de genul: nu e om care să nu păcătuiască, nimeni nu e perfect, se mai întîmplă şi aşa ceva etc. Îngerul locului comun îţi întinde o mînă salvatoare.

*

  Îndoiala capătă adesea vigoarea certitudinii (credinţei) respinse.

*

„A iubi pe cineva este ca şi cum ai spune: de acum înainte această persoană se va îngriji de fericirea mea mai mult decît de propria sa fericire. Ce poate fi mai imprudent decît asta?” (Cesare Pavese).

*

Îmi spune, ricanînd, A. E.: „Captiv, cum te afli, al Amarului Tîrg, prezentele însemnări de jurnal sînt pentru tine, să nu se mire prea mult eventualii tăi cititori, doi, trei, patru, cîţi or fi, aidoma unui vorbitor la închisoare. Bucură-te că ai un asemenea prilej”.