Poeta Eliza Macadan face şi ziaristică în patria lui Dante, profesie care presupune să nu ai suflet, adică să fii cât mai puţin sentimental, să speculezi la maximum evenimentul. Scriitorii care sunt şi publicişti au, de obicei, o rigurozitate specifică, sunt mai direcţi, simplificând retorica la gesturi, la izomorfisme. În această privinţă, ei sunt cel mai aproape de reţeta postmodernistă.

Anotimp suspendat (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013) se bazează pe efecte tehnice, pe ingeniozitate, pe tensiunile cotidianului, pe discursul nemijlocit, pe un lirism camuflat, fără a fi lipsit însă de o infuzie discretă de sentimentalitate. Sfârşitul istoriei (o formulă, totuşi), în sensul preocupării numai de propria existenţă, se recunoaşte în fragmentarism, în reducţionismul urban, în viziunea catastrofică, în drama măruntă. Dez-umanizarea naturii, mecanizarea, automatizarea, abuzul de civilizaţie falsifică sensul lumii: „te aştept/ cu toată istoria scrisă în corp/ cu povestea mea bine ascunsă/ în spatele ochilor/ să urcăm într-un automobil/ fără emisie de gaze/ clipim să ridicăm bariera autostrăzii/ alunecăm pe banda de viteză maximă permisă/ trecem la nesfârşit cu un bagaj uşor/ către sfârşitul lumii”. Prevalează o perspectivă sociologică, aceea a relaţiei dintre ins şi lumea sa, înmuiată, însă, de sâmburele încă viu al trăirii interioare. Emoţionalul nu a fost în intregime suprimat. Brazii de metal, electrificaţi, surogatele de Crăciun nu pot înăbuşi amintirile copilăriei. Realitatea pare disolută, justiţia este cinică, mamele dau naştere unor copii diformi, Pronia pare a fi abandonat creaţia (nereuşită), făcându-şi deja alte planuri. Deziluziile se accentuează, deprimarea o determină pe poetă să nu mai înţeleagă dimensiunea teleologică a existentului: „plouă cu flori de salcâm japonez/ protejat de republică/ iubirile nu mor/ se mută la o adresă necunoscută/ să-şi vindece rănile/ să-şi crească frunzele/ să tacă imens/ şi să alerge pe autostrada a 1/ către marea moartă/ mătur flori de salcâm japonez/ protejat de republică/ pe buze îmi freamătă/ un viitor geamăn cu trecutul”.

Poeta nu se lamentează, elegia rezultă din simple constatări, e drept, ale unei sceptice, aparent convinse. Demitizează, nu în serios, dintr-o pornire ludică: Dumnezeu (un egoist) nu poate fi spectatorul singur al sfârşitului lumii, Papa oficiază o căsătorie la care plouă cu noroi, revărsându-se un ocean negru. Zădărnicia, existenţa absurdă, moartea sunt imperfecţiuni care nu mai impresionează pe nimeni, fiind privite aproape cu indiferenţă, făcând parte dintr-un scenariu al insului comunitar: „merg în arhive civile/ studiez toate cauzele mele/ împuternicirea mi-e scrisă în frunte/ femeia custode redactează recursul/ sarcastic dispreţuitoare îmi măsoară bustul/ ea ştie cât timp nu mai am/ să-mi construiesc apărarea/ dosare subsoluri simboluri arhaice/ ritualuri televizate violenţă controlată/ mit mirt mint/ plutesc pe culoarul ticsit cu semenii mei neînsemnaţi/ ca mine”. Adesea, poeta constată că este victima iluziei, că evenimentele trăite s-au petrecut în vis, în oglindă, în undele unui lac, în memorie sau în imaginaţie. De aceea, trăieşte proiecte existenţiale, nu experienţe de viaţă. Este, desigur, o formă de narcisism defensiv. Sunt marcate numai simptome ale dorinţelor; pentru că poeta nu resimte o absenţă, o lipsă, ci constată o idealitate de care este conştientă că e nerealizabilă, dar pentru care are nostalgii. Nu există suferinţă, ci, mai degrabă, contemplaţie ironică: „zbori peste jumătate de continent/ aştepţi dimineţile la fereastra dinpre lacul tău/ cumpărat cu două mariaje/ aici aştepţi sfârşitul lumii/ cu mintea bine umplută de filosofii/ contrafăcute/ de guru de-o vârstă cu tine/ îţi programezi ultimele bucurii căsătoria fiului tău/ cel puţin doi amanţi pentru carnea ta hiperactivă/ te internezi într-o clinică pentru o terapie prin somn/ ca să visezi la terapia prin moarte// sparg cu mâna oglinda lacului/ şi-ţi sare chipul în patru zări”.

Ca revers, o categorie de poeme sunt aurorale, vestind ieşirea din tenebre, ivirea luminii matinale:  „lumina/ eu nu ştiu mai mare fericire ca asta” (noaptea din urmă), „cerul aproape/ îmi intră în ochi” (a tăcut vântul). Totuşi, categoria de solemn este vetustă, conceptele se traduc în codul de operare al calculatorului, prin formule fără semnificat. Poeme lapidare au (ceea ce este propriu autoarei) expresivitate plastică şi mister ludic: „soarele vrea să se arunce în mare/ rămâne înfipt în catarge/ se scurge pe punţi/ ulise scăldat în sudoare/ se trezeşte/ din arhetip/ în secolul meu/ îl caută pe freud/ tălpile mele se topesc/ în nisip”. Astfel de corespondenţe, de corelări funcţionează frecvent. Trăsătura fină, caligrafică, fragmentarismul, rapiditatea discursului sunt valenţele unei lirici cu metafizica la vedere. Se dezvăluie o lume postmodernă, cu orizont mic, de furnicar, inşi pragmatici, mulţumiţi cu o existenţă mediocră: „cohorte de funcţionari/ cu tichete de masă în mâini/ aşteptând salate dietetice şi cofeina sintetică/ să-i ţină în erecţie/ pe ergoscaune” (picioare lungi de străzi), „artele vor fi devenit exclusiv digitale/ emoţia cel mult electronică/ fără suferinţă” (Pământul va fi al pisicilor). În glumă, este luată şi moartea: „moartea şi-a pus girofarul/ şi taie oraşul în două/ pe o axă ilegală/ cuminte în lesă/ mintea mea caută stăpân/ amator de literatură/ copiez expresii murdare/ când mă strânge/ infinitul” (nu mai ţes nicio pânză).

Poeta simulează un discurs simplu, cât mai adecvat actualităţii, recurgând parodic la clişee, pentru ca, în final, printr-o turnură neaşteptată, să-l sublimeze, să-i atribuie metafizică. O undă sagace de ironie se simte continuu, foarte discret. Aşa cum este nelipsită o elegie evazivă, amestecată cu un răsfăţ feminin: „m-am plictisit să fiu înţeleaptă/ mă voi prosti la bătrâneţe/ cu picioarele goale/ prin iarba târzie de toamnă/ mă voi îndrepta/ către un anotimp/ suspendat”.

Eliza Macadan (aflată la a şaptea carte), are o lirică temperată, de o claritate meridională, încântând prin sensibilitatea aparte. Poemele sale se pot defini ca reflecţii rafinate ale unei naturi contemplative.

Nr. 06 / 2013

---

Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012

---

Comunicat USR

---

Versuri
de Gabriel Chifu

---

Din jurnal (1997)
de Gabriel Dimisianu

---

Pagini de jurnal (37)
de Gheorghe Grigurcu

---

Dintr-o haltã pãrãsitã
de Cassian Maria Spiridon

---

Martorul incomod
de Adrian Popescu

---

De ce revin prietenii mei de altãdatã
de Nicolae Prelipceanu

---

Reflecţiile unei naturi contemplative
de Paul Aretzu

---

Un roman în graffiti
de Gabriela Gheorghişor

---

Absurdul şi crepuscularismul
de Ovidiu Ghidirmic

---

Plasa ochiului diabolic
de Ioana Dinulescu

---

Marin Preda. Repere biobibliografice
de Zenovie Cârlugea

---

Acum istoria lumii trece şi prin România
de Ştefan Vlăduţescu

---

Lumea lui April
de Daniela Firescu

---

Prioritãţi interpretative
de Gabriel Coşoveanu

---

Poeme
de Gheorghe Vidican

---

Partituri poetice (I)
de Florea Miu

---

Poezie
de Mircea Bârsilă

---

Poezie
de Doina Pologea

---

Poezie
de Dumitru Chioaru

---

Poezie
de Ioan Lascu

---

B. Fundoianu – psalmistul vitalitãţii
de Anca Tomoioagă

---

Poeme
de Ofelia Prodan

---

Aspectul structural-semiotic al poeziei*
de Virgil Diaconu

---

Dumnezeu joacã zaruri? (pariul lui Faust)
de Ion Militaru

---

Nuvele exemplare – imagine şi text
de Maria Tronea

---

Poeme
de Zoia Elena Deju

---

Poeme
de Diana Caragiu

---

Poeme
de Mircea M. Pop

---

Poeme
de Ion Georgescu

---

Palmaresul Festivalului International de Literatură „Tudor Arghezi” Ediţia XXXIII-a, 2013

---

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

---

Prezenţe literare româneşti în Franţa

---

Zilele poeziei în Olt

---

Premiile Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012

---

Poeme
de Paul Celan

---