Un roman în graffiti

Doru Pop este absolvent de Litere, specializat ulterior în jurnalism şi comunicare, şi, respectiv, în filosofia culturii vizuale (a publicat, în acest domeniu, mai multe studii şi eseuri: Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton, Ochiul şi corpul. Modern şi postmodern în filosofia culturii vizuale, 911. Ziua în care a murit democraţia, Mass-media şi democraţia, Mass-media şi politica, Obsesii sociale). În beletristică şi-a făcut încălzirea cu un volum de povestiri pentru copii, Poveştile bunicuţei Nana (2003). Trecând la roman, autorul nu putea să uite că, nici în piaţa de carte, strategiile de marketing nu trebuie ignorate. Pe lângă titlul mass culture, vandabil, O telenovelă socialistă (Cartea Românească, 2013) conţine şi câteva ilustraţii alb-negru.

Romanul nu este însă un album în sepia al epocii de aur (temporal, acoperă ultimele două decenii ale comunismului românesc); el poate fi asociat, mai degrabă, cu imaginea de graffiti intens colorat de pe faţada cenuşie a unui bloc socialist. Şi asta fiindcă, oricât ar fi de urâte întâmplările, chiar dramatice, uneori, naratorul le povesteşte nu doar cu un cinism nemilos, ci şi cu o cuceritoare (auto)ironie şi vervă umoristică. De altfel, accentul nu cade pe contexul social-politic, creionat vizibil, dar fără tuşe groase, demonstrative, ci pe o poveste de viaţă. Lumina reflectorului nu insistă nostalgic sau justiţiar pe desenele de pe pânza contorsionată a vremii, ea urmăreşte însă, în ritm alert, copilăria şi adolescenţa unui personaj, cu tribulaţii şi aventuri atât inerente acestor vârste, cât şi datorate unei situaţii familiale particulare (Doru este orfan de tată, are o mamă care încearcă să joace dublu rol, şi patern, fiind recăsătorită cu un bărbat epileptic şi alcoolic; mai târziu, copilul află de existenţa unui frate, adoptat de naşa sa, de unde şi „telenovela“, socialistă numai întâmplător, prin circumstanţele de timp, dar posibilă în orice regim politic). Spre finalul cărţii, perspectiva se întunecă însă aproape brusc, povestirea devenind, succesiv, un inventar al (obiectelor şi fiinţelor) urii lui Doru şi un catalog al mizeriilor cazone (stagiul militar), traductibile în umilinţe şi în animalizarea umanului.

Pe coperta a IV-a, O telenovelă socialistă este prezentată drept „bildungsromanul unei generaţii“. Dincolo de asemenea partajări, care au în vedere un cadru general, recognoscibil în mai toate naraţiunile despre comunism, precum şi detaliile specifice existenţei în această perioadă istorică, „eroul“ lui Doru Pop seamănă, prin atitudinea sa de rebel, nonconformist şi poznaş, cu unul dintr-o altă generaţie (născută în anii ’80), a protagonistului din Morţii Mă-tii. Similitudinile sunt însă mai multe decât ne-am aştepta: aceeaşi formulă a autoficţiunii fragmentare, aceeaşi estetică autenticistă (episodul ultimei întâlniri cu naşa Sanda aminteşte şi de Rădăcina de bucsau), aceeaşi tonalitate narativă, tăioasă, crudă sau furioasă, dar scăldată într-un umor spumos, adesea cu tentă noir ori scabroasă (scena primei masturbări, în latrina din curte, „mitologicalele“ de sub masă, împreună cu Cici, colega de grădiniţă şi din clasa I, măsurătorile penisurilor în biserica rutenilor, spargerea cutiilor telefonice, „haiducia culturală“, vomatul pe sângeretele vecinilor, „competiţia de labă“ şi năzdrăvănia onanistă a lui Leo cu o sticlă de Brifcor, „drogarea“ cu fosforul de la chibrituri şi concursul de „împuşcături“, experienţă care era să sfârşească tragic, rămânând, totuşi, doar hazlie: „Distracţia a durat destul de puţin, pentru că perdeaua de la balconul vecinilor a luat foc, nenea Cornel a început să guiţe ca un disperat, pentru că pe balcon avea pitită o butelie ilicită, posesia celui de-al doilea recipient de butan fiind pedepsită, iar acum nu mai avea curaj să se bage după ea, din pricina flăcărilor. Cei doi gemeni au tulit-o din prima, plini de aburii de fosfor, lăsându-mă pe mine să mă descurc cum ştiu, iar eu priveam focul şi râdeam ca prostul, ţinându-mă cu amândouă mâinile de burtă, pentru că nea Cornel, pensionarul moralist din vecini, era numai în chiloţi şi în spatele lui ţipa o băbătie în desuuri transparente, care, evident, nu putea să fie nevastă-sa, sărmana fiind moartă de mult timp, dar adesea pomenită în rememorările etice ale acestuia, când noi ne pupam în scara blocului, chiar sub balconul lui. Noroc că a apărut mama la timp şi a stins focul cu o pătură“ ş.a.).  Chiar dacă unele astfel de păţanii au un aer comic de tip Amintiri din Epoca de Aur de Mungiu, redevabil unui amănunt determinant (ca interzicerea proprietăţii mai multor butelii), în majoritate, ele nu sunt neapărat legate de epocă. Nu întâmplător, întâlnim şi un intertext crengian, o mamă superstiţioasă (ceea ce ar putea fi o coincidenţă) şi, mai ales, un raisonneur paremiologistic, finul Rebeleş, mare colportor de „înţelepciuni“ din folclorul urban. La acestea, se adaugă scurtele rescrieri parodice de basme, în variante biografiste („interludii“).

Tot ca în Morţii Mă-tii, regăsim şi aici o serie de morţi, pe linia masculină a familiei: tatăl, Tătica (bunicul), tatăl vitreg, unchiul Lelu, naşul Dănel, finul Rebeleş. Bărbaţii de la care tânărul Doru speră să obţină mari revelaţii, un secret sau un sens ascuns al vieţii. Pe parcursul rememorării, constată însă că fiecare l-a învăţat câte ceva şi că nu există adevăr, doar adevăruri subiective şi nimicuri pline de încărcătură personală. Romanul, construit ca o epistolă către un fiu (o convenţie narativă cam banalizată, dar cu semnificaţie în interiorul istoriei), se prezintă ca o căutare a bărbăţiei (a cunoaşterii post-mortem a tatălui, pentru descoperirea propriei identităţi). În spatele graffiti-urilor eclatante, ţipătoare, se află, de fapt, un spirit sceptic, cu pusee pesimiste sau de mânie.

O telenovelă socialistă este o carte vioaie, delectabilă, în ciuda aspectelor grave, însă cu scăderi, pe ultima sută de metri, de tonus literar.