Absurdul şi crepuscularismul

Absurdul şi crepuscularismul sunt cele două coordonate principale ale liricii lui Eleodor Dinu, poet ajuns la cel de al şaselea volum de versuri prin Colivia de amurg (Editura „Ramuri“, 2013), după Linii întrerupte (1993), Fântâni în orizont (1995), Ştreangul fericirii (2008), La margine de poeţi (2010) şi Zări epileptice (2011).

Cele două coordonate se presupun şi se intercondiţionează, nu pot exista una fără alta, Absurdul şi crepuscularismul se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă.

Absurdul este sentimentul dominant al liricii lui Eleodor Dinu. Absurdul este o componentă esenţială şi permanentă a lumii, dar care a crescut simţitor în epoca modernă, ce stă sub semnul copleşitor al acestui devorant sentiment, după cum ne demonstrează o întreagă literatură universală. Iar literatura noastră numai de absurd nu duce lipsă, de la folclor şi până la I.L. Caragiale şi Urmuz, doi dintre străluciţii precursori ai absurdului modern pe plan european.

Aşa cum scriam, cu altă ocazie, poezia lui Eleodor Dinu ne oferă „imaginea unei lumi absurde şi derizorii“. Eleodor Dinu  este un poet parcimonios în expresie, foarte concentrat, profund şi interiorizat, care confesează un ermetism substanţial, deloc facil şi formal, şi care scrie o poezie în răspăr, „ŕ rebours“, aşa cum puţini poeţi ai generaţiei sale reuşesc să mai scrie, rostind adevăruri crude şi incomode despre epoca sa şi despre lumea de astăzi, desacralizată, care este departe de a fi cea mai muribundă dintre lumile posibile, abordând  lucrurile dintr-o perspectivă nietzscheiană, în care categoriile morale şi-au pierdut consistenţa şi valabilitatea, cu profeţii dintre cele mai sumbre, aşa cum Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu, iar Emil Cioran vorbea despre Demiurgul cel Rău. Există un „spirit al epocii“ – „Zeitgeist“, cum spune filosofia germană – pe care poetul îl surprinde cum nu se poate mai bine, cu cea mai mare pătrundere. Starea sufletească predilectă este aceea de „mal du sičcle“, de „rău al veacului“, cum îi spuneau romanticii, sau de „spleen“, după simbolişti, sau de „lehamite“, mai pe româneşte şi cu o coloratură balcanică. Pe această linie, de ironie şi sarcasm, discursul liric al lui Eleodor Dinu capătă tonalitatea vehementă şi vitriolantă a unui pamflet arghezian.

Elocvente şi de-a dreptul memorabile sunt şi titlurile unora dintre volume: Ştreangul fericirii şi Zări epileptice. La fel de sugestiv este şi titlul recentului volum: Colivia de amurg.

Absurdul reclamă, de la sine, crepus­cularismul, atracţia spre amurg, spre asfinţit, spre momentele crepusculare ale zilei, cu farmecul  aparte al extincţiei.

Crepuscularismul este un fenomen sau un complex specific epocilor de „decadenţă“, de „decădere“, de „declin“, cu nuanţele lor de „degradare“, „agonie“, „extincţie“, „sfârşit“ (gr. „eschaton“). Epocile de „decadenţă“ sunt, de regulă, epoci de „epuizare“, „devitalizare“, dar şi „rafinament“. Aşa au fost perioada Egiptului elenistic, a Imperiului Bizantin sau a simbolismului, care a cunoscut o ramificaţie numită „decadentism“. O epocă de decadenţă poate fi considerată, fără nici o reţinere, şi epoca noastră, a acestui început de mileniu în care am intrat. Cu specificaţia că, mai ales la noi, după o perioadă de totalitarism, avem acum o decadenţă fără rafinament.

Metafora din titlul acestui volum este o metaforă a crepuscularismului. Eleodor Dinu surprinde întreaga cromatică a asfinţitului, „moliciunea ceasului de purpură“ (Amurg înflorind), dar şi decadenţa morală şi spirituală, declinul pe toate planurile din epoca pe care o traversăm. Din această perspectivă deloc întremătoare şi lipsită de speranţă, viaţa apare ca  un „viitor devastat de iluzii“ (Viaţa mea). Putreziciunea se răspândeşte peste tot. Poetul vorbeşte despre „verdele putred al bietelor trestii“. Este vorba de fragilele „trestii gânditoare“ ale lui Pascal. Ermetismul lui Eleodor Dinu este un ermetism încărcat de simboluri. Spiritul se sufocă sub orizontul vulgarităţii şi al prostului gust: „lumina care horcăie în pieptul orizontului vulgar“ (Consiliat).

Nostalgicii de astăzi sunt „larve de eroism eşuat“  (Nostalgii pierdute). Viitorul este cel al speranţelor ucise: „în timpanul viitorului grohăie mistreţi“ (Măcar ardorile). Şansele ce se oferă sunt „şanse purulente“ (Spinarea). Dar, parcă mai greu decât orice de suportat este criza axiologică – a valorilor – întreţinută într-o epocă a imposturii şi incompetenţei, a lipsei de cultură şi a semidoctismului. Crepuscularismul se însoţeşte cu nihilismul. O poezie se intitulează chiar Nimic. Toate drumurile merg spre „niciunde“ (Răscolim nopţi). Imaginile apocaliptice  - ale sfârşitului unei lumi – abundă în acest volum. Poezia lui Eleodor Dinu este un strigăt al  disperării, de cea mai mare sinceritate şi gravitate, o radiografie, cum nu se poate mai exactă şi mai convingătoare, a unui poet care, dincolo de darul metaforelor, uneori, strălucitoare, are un simţ istoric foarte dezvoltat şi ştie în ce lume trăieşte. Parcă preferăm o asemenea viziune, lucidă şi realistă, entuziasmului facil şi naiv al defunctei epoci totalitare.