Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Trepte ÅŸi trape

        C.M. POPA

Dacă judecăm după titlul noului volum al lui S. Damian, Trepte în sus, trepte în jos (Cartea Românească, 2006), în intenţia acestui autor, căruia îi este proprie atitudinea polemică, pare să fi stat demersul ierarhizator guvernat de un principiu maniheist. Treapta devine un operator vectorizant ce baleiază între categoriile de bine şi rău, transparenţă şi obscuritate, înăuntru-înafară, dincolo-dincoace, fie că este vorba despre politică ori despre literatură. Criticul literar dublat de analistul politic disociază, în eseurile sale, obişnuitul de excepţie, interpretează "relaţiile în antiteză", reciteşte cu un "ochi treaz" faptele istoriei recente: tranziţia postdecembristă, eşecul constituţional european, mirajele şi derapajele democraţiei. Conştient că, uneori, "bate la uşi deschise", eseistul compensează deficitul de originalitate prin abilitatea punerii în pagină. Tema abordată este supusă unui complicat ritual demonstrativ care presupune explicitări, reluări, intersectări, promisiuni de aprofundare ("dar asupra acestui <citeşte: aspect, moment, detaliu etc.> făgăduiesc să zăbovesc mai încolo"), toate acestea fiind menite să înlăture posibilele suspiciuni faţă de eventuale formulări asertive.
S. Damian nu se poate sustrage ispitei analogiilor, metodă legitimă în cazul studiilor comparatistice, dar viabilă şi dincolo de graniţele stricte ale domeniului literar. Numai prin surprinderea similitudinilor şi a diferenţelor se poate înţelege, spre exemplu, esenţa evenimentelor care au zguduit estul Europei în 1989. România, argumentează analistul, a reprezentat excepţia de la regulă prin încălcarea "axiomei nonviolenţei", prin absenţa trupelor sovietice din teritoriul naţional, existenţa unui nucleu conspirativ, inventarea "teroriştilor" pentru a se justifica uzurparea, suspectul aport străin, în fine, prin amestecul de sublim şi de farsă.
Acelaşi mod de a prezenta contrastiv precedenţa şi situaţia actuală (o actualitate fluctuantă, în permanentă metamorfoză) este utilizat în analiza politicii comunităţii europene, marcate de surpriza votului negativ din Franţa şi Olanda dat Tratatului constituţional. Coeziunea Uniunii Europene este afectată de tensiunile generate de preeminenţa intereselor naţionale, de un stil de conducere nepotrivit în lipsa unor personalităţi cu "prestigiu intact", de tendinţele spre dominaţie vizibile în manifestările tandemului Chirac-Schröder. "În special, noile state, membre ale comunităţii, au simţit efectul aroganţei" şi reacţionează prin "purtări eretice", notează S.D.
Un aplicat studiu de caz îl aflăm în eseul "Omul care învârte roata", consacrat fostului cancelar german Gerhard Schröder, politician dinamic şi tenace, "cu eul hipertrofiat, atras de proiecte-himeră şi de un limbaj duplicitar şi demagogic", cultivând ambiţii de grandoare în credinţa că e o figură centrală în dirijarea afacerilor planetei. Efectele guvernării sale, pentru un trăitor în spaţiul alemanic, aşa cum este S.D., se văd mult mai clar, dar se resimt şi în plan extern: divizarea Europei în chestiunea irakiană, întreţinerea unei anume alergii antiamericane, toleranţă faţă de reacţiile dure ale Moscovei în privinţa foştilor sateliţi. Verdictul analistului nu ascunde nici un echivoc. Schröder este victima unui capriciu de putere, iar traiectoria ambiţiosului cancelar avertizează asupra riscului reînvierii fantomelor trecutului. Abandonarea în braţele conducătorului deschide calea spre fanatism, cultul personalităţii, reprimarea celor care "ies din rând".
Echilibrat, nuanţat, având un vag substrat autobiografic, textul "Păr de aur şi de cenuşă" (trimitere la Margareta germanică şi Sulamith iudaică) evocă întâlnirile cu Hilde Domin, poetă-simbol a înţelepciunii şi toleranţei, pretext pentru a medita în legătură cu interminabilul conflict arabo-israelian. Concreteţea suferinţei nu trebuie să interzică decolarea spre visare. S.D. sancţionează deformarea înţelegerii despre cultură amintind modul în care sunt excomunicaţi promotori ai împăcării (dirijorul Daniel Barenboim) sau sunt proscrişi ca valori cei care au emis vreodată păreri negative despre evrei (Wagner, Pound, Céline). "Apărând o cauză justă a reparaţiilor, nu rareori se ajunge la exagerări, se arborează acuzaţia de antisemitism şi acolo unde se manifestă o critică firească, exercitându-se un şantaj cu suferinţa". În această subliniere, criticul se dezvăluie ca un observator lucid şi tolerant.
Să spunem totuşi că S. Damian se simte în largul său în calitatea esenţială de critic literar. Ambele eseuri despre Schiller, Kafka, Rilke, Th. Mann, Heidegger acreditează imaginea moralistului şi psihologului interesat să recupereze adevărul vieţii şi operei unor personalităţi creatoare de primă importanţă.
Fără apertură teoretică, studiile revalorizează biografismul într-o formulă pozitivistă întemeiată pe logica deductivă. "Nu agreez retorica exaltată", ne previne criticul. În consecinţă, vom revizita, în ordinea şi ritmul impuse de S.D., "probele" din dosarul receptării lui Schiller, cu calmul procedural, avocăţesc, al cunoscătorului avizat care intră în dialog cu instanţe vii, nestingherit de şicanele cronotopului. Deşi de vârste diferite, având temperamente opuse, între Schiller şi Goethe s-a creat un veritabil parteneriat, excluzând egolatria şi narcisismul. Posteritatea autorului lui Don Carlos este pilduitoare pentru încercarea repetată a ideologicului de a acapara esteticul. Invocat de către naţionalişti ca expresie a esenţei cugetului teutonic, sau de către marxişti ca apologet al luptei de clasă, geniul tragic al lui Schiller (recunoscut printre alţii şi de către George Steiner) rezistă tuturor distorsiunilor. Aceasta este, în fond, "morala fabulei" despre tânărul al cărui destin n-a fost cruţat de răzbunări oculte.
Concluziile eseurilor lui S. Damian nu trebuie căutate la finele textelor; ele apar pe neaşteptate în cele mai puţin plauzibile locuri, se ivesc din reţeaua confesiunilor , depoziţiilor, semnelor premonitorii ascunse în opera autorilor cercetaţi. După ce parcurgem itinerariul münchenez al lui Kafka şi ne lăsăm tulburaţi de epistolarul său, înţelegem că piedica în calea unirii cu Felice Bauer, logodnica de-a pururi, rezidă în prezenţa literaturii, rivală de temut "înzestrată cu cerinţe absolute".
Stabilind corespondenţe între Colonia penitenciară şi Moartea la Veneţia a lui Mann, păşim în lumea de coşmar ce anticipează universul închis, de tip concentraţionar. S.D. configurează, prin observaţii pătrunzătoare, circuite de referinţă, "de echivalare a simbolurilor". Pe un traseu imaginar care porneşte din Dublul dostoievskian şi are drept punct terminus Procesul lui Kafka, se desfăşoară incitantul exerciţiu critic al confruntărilor şi judecăţilor asociative. Acelaşi joc al traiectoriilor interferente, cu o acută conştiinţă a agonicului, este radiografiat în eseul dedicat triunghiului încapsulat într-o versiune rise and fall: "Vârful triunghiului era întruchipat de un rapsod intrat în legendă. Rilke împlinise în acel răstimp 51 de ani şi în decembrie 1926, în plină glorie, va ieşi de pe scena vieţii, biruit de o boală nemiloasă. Celălalt, Pasternak, rivalul, camaradul de suferinţă, atras irezistibil de aceeaşi muză, era cu două decenii mai tânăr. Al treilea element al troicei, femeia fatală (Marina Ţvetaieva - n.n. C.M.P.), era o jună aspirantă la faima literară, care abia se lansase pe firmamentul liricii ruse şi europene". Cei trei propun un non alfabet al dragostei şi al înălţării spiritului.
Întâlnirea memorabilă (deşi, într-un fel ratată) între Thomas Mann şi Arthus Köstler reiterează ideea că boala şi moartea sunt veritabile căi ale iniţierii. Nu voi stărui în amănunte. Miza dublă a eseului "Micile infirmităţi ale oamenilor mari" o constituie Münchenul, topos al suferinţei şi relevarea meritelor celui ce a scris Eclipsa de soare, cap de serie în literatura dezvăluirilor despre sclavia intelectualilor.
Departe de ţară, S. Damian nu uită marile probleme ale literaturii române. El scrie cu grija de a nu aluneca în stereotipii, face efortul de a numi exact mistificările (M. Preda, D.R. Popescu), autopropulsarea narcisistă (G. Liiceanu), patetismele desuete (Sorin Lavric). Diagnisticele puse sunt corecte. În cazul lui Ion Cristoriu remarcă firea lui de cârcotaş care "cultivă cu voluptate funcţia de cobe", proroceşte catastrofa fiind prefixat şi servind făţiş o teză. În situaţia lui Liiceanu surprinde "alternarea de trăsături nu prea conciliabile. Poate fi analitic, perspicace, apt pentru discursul elevat şi la o scurtă distanţă, în alte circumstanţe, opac, autoritar, muşcat de vanitate, coborând până la vulgaritate".
S. Damian îşi păstrează disponibilitatea pentru luminarea acelor tainice trepte ale apropierii de adevăr, dar care se dovedesc a nu avea capăt sau, şi mai rău, a fi chiar nişte trape ascunzând tenebrele lumii în care trăim.
© 2007 Revista Ramuri